Autor: ionut

Ordinul Cavalerilor Teutoni în Ţara Caraşului
(Oraviţa, Editura Amalia Book Mitteleuropa, 2014)
-fragmente-

1. Aspecte generale. Fie în sudul Transilvaniei, fie în Banat, Ordinul Teuton, Order der Bruder vom Deutschen Haus St. Mariens in Jerusalem a lăsat urme ale acestor prezenţe.
2. Relaţii ale Ordinului cu spaţiul românesc. Papa Inocenţiu al III-lea miza, prin colonizarea lor, pe implantarea unor germeni de influenţă cultural-spirituală catolică şi politică în comunităţile româneşti autohtone, ortodoxe. O dată stabiliţi aici, însă, membrii Ordinului Teutonilor dobândesc orgoliul aşa-zicând suprematist al oaspetelui care, după ce-i oferi găzduire, vrea să te alunge din casă.
Prin documentul din 7 mai 1211, teutonii sunt colonizaţi în Ţara Bârsei (Burzenland) pentru apărarea graniţei de sud-est a Transilvaniei, obţinând privilegii solide precum scutiri de vămi şi dări, dreptul de a apela la judecata regală, dreptul de a ţine şi a organiza târguri, de a ridica numai cetăţi din lemn, scoaterea lor de sub jurisdicţia voievodului Transilvaniei.2 Teritoriul este situat doar formal într-o competenţă autoritară a ordinului şi, cum se va întâmpla în 1221,3 conflictul teutonilor cu regele ungar va pleca tocmai de la tentativa acestora de a transforma ţinutul, prin unificarea proprietăţilor pe temeiul organizărilor de tip religios, într-un domeniu autonom.
3. Contactele cu ţinutul cărăşan al Banatului medieval. Forţa cavalerilor e valorificată din nou, tot în 1213, în luptele de la Vidin, unde regele Andrei al II-lea (1205-1235) trimite unităţi militare formate din români, saşi, secui, pecenegi, aceştia, cu români bănăţeni din părţile Caraşului şi Severinului, să-l ajute pe nepotul de frate al lui Ioniţă Kaloioan, Borilă (1207-1218), împotriva unei tentative de răscoală având drept scop desprinderea din ţaratul creştin de la Dunăre.
Bănăţenii vin din partea cetăţii regale Karrassowa, Crucessburg, Krassoffew, unde, după 1211, se stabiliseră câţiva reprezentanţi ai Ordinului Teuton. La aceştia şi la „Cruceburg” face referire documentul din 7 mai 1222, privilegiul acordat lui Hermann, maestrul Ordinului Teuton şi confirmarea din 19 decembrie 1222 a Papei Honoriu al III-lea, din care trebuie să înţelegem că stăpânirea (formală) a teutonilor urma linia munţilor mehedinţeni, apoi Carpaţii Meridionali, mai precis, din interpretarea corectă a unui specialist interbelic din 1934, ignorată după 1950 sau combătută fără argumente solide,9 de la „Carassburg-Kruceburg”-ul cărăşan (bănăţean, fiind vorba de Banatul Montan nu de cel timişan, de câmpie) „până la hotarele brodnicilor”, spre Moldova, şi „de la castrul Hălmeag până la izvoarele Bârsei şi de aici până la Dunăre.”, o întreagă fâşie frontalieră est-sud est. 10
Că avem şi o realitate bănăţeană, cărăşană a problemei, stă mărturie şi documentul (edictul) din 1223 al Papei Honoriu prin care bisericile de rit catolic, din Banatul de Munte şi din Transilvania de sud-est,
În 1225, Andrei al II-lea îi alungă din Ţara Bârsei,13 folosind ca principală acuzare încălcarea delimitărilor teritoriale anterior stabilite şi ridicarea cetăţilor din piatră, nu de lemn, cum se stipulase în actele dintâi ale stabilirii membrilor Ordinului Cavalerilor Teutoni, în provinciile locuite de români.
4. Enigmaticii gladiferi ai Banatului cărăşan. În Banat activa o ramificaţie a Ordinului Teuton, Ordinul Cavalerilor Gladiferi, cu ascendenţa membrilor uniunii acestor gladiferi în „unităţile” speciale creştine din vremea voievodului român Glad, Gladius, Claudius, Cladius, Clodius. În 1234, gladiferii din ţinutul cărăşan mai sunt la datorie, în preajma cetăţii Caraşova dar nu excludem prezenţa lor în cetăţile Iladia, Mehadia, Urscia, Horom, Haram. În acel an, abatele Fredericus de Hamborn vine în zona ardeleană-bănăţeană pentru a face un raport-bilanţ. Astfel, în Catalogus Ninivensis al călugărilor Ordinului Premonstratens, se vorbeşte de filialele acestuia, de bisericile de rit catolic ridicate în Banat şi sudul Transilvaniei, de cele aflate sub autoritatea Vaticanului sau, în numele Vaticanului, administrate în cadrul organizărilor cavalerilor teutoni.
Dyocesis Cumaniae include, prin extensie, realităţi ale Banatului Montan, cărăşan, dar şi din ţinuturile Orăştiei, Sebeş iar Dyocesis Ultrasilvanae are în componenţă colţul transilvan de sud-est, cu Villa Hermani (Sibiu) şi Corona (Braşov).15
Aici, în Ţara Caraşului, în 1237 are loc fuzionarea între Ordinul Cavalerilor Teutoni şi Ordinul Cavalerilor Gladiferi. Cu acest prilej este pomenit acel gladifer, probabil din ţinutul cărăşan, Gringennens, care picta cărţi de joc.
În dezvoltarea examinărilor sale asupra titlului voievodului muntean Mircea cel Mare, istoricul Onciul confirmă, pe baza bibliografiei pe care atunci o avea la îndemână, faptul că banatul de Severin e o denominare generică a unui teritoriu mai mare, incluzând fâşia din Mehedinţi şi Gorj cu cetatea Severinului dar şi sud-estul Banatului, comitatul Severinului cu centrul în castrum Myhald (Mehadia) şi comitatul Căraşului, aşa cum acesta era delimitat în donaţia făcută la 1247 cavalerilor ioaniţi: „terram Woyla iuxta Danubium a castro de Carasou exemptam” În exprimarea din text, „terra Zeurino” includea, aşadar, sudul Banatului şi vestul Olteniei. Niciodată, însă, teutonii n-au intrat în posesia teritoriului aceşti cavaleri ai Casei Ospitalierilor, în frunte cu venerabilul mare preceptor Rembald, în schimb Mircea îl stăpânea, cel puţin o vreme fiindcă, după moartea lui, Sigismund de Luxemburg trimite în toamna anului 1419 pe Pippo Spano să „anexeze” Banatul de Severin, cu cetăţile Mehadia (citată la 1428, lângă „Castrum Cewryn”) şi Orşova, iar la 9 octombrie 1428, din dorinţa delimitărilor clare ale frontierei cu Serbia şi Ţara Românească, regele maghiar promite ţinutul marelui magistru al ordinului teuton, Radwitz.
Cavalerii au jurisdicţie în districtele Mehadia, Almăj, Ilidia unde sunt citaţi 643 cnezi (126 Ilidia, 293 Almăj, 293 Mehadia). Din aceleaşi considerente, Sigismund emite, la 1430, Regulamentul militar pentru apărarea graniţelor din Ţara Românească şi Turcia. La vremea aceea (document din 1438), Iancu de Hunedoara, ban de Severin, are o moşie în Banat, fiind menţionată şi o localitate, Kursumlija, la 1447-1448, un derivat probabil din mai vechile Chery, Charam, Choron, oraşul de pe Căraş. Din aceeaşi dorinţă expresă a regalităţii maghiare de a se asigura şi păstra stabilitatea administrativ-politică în zona de graniţă, Ladislau V întăreşte, la 1457, privilegiile celor opt districte româneşti.
Dar toate informaţiile de până acum, legate de tema noastră, arată şi altfel de continuităţi legate de realităţi cotangente, ale istoriei autohtonilor şi ale alogenilor. Între acele remanenţe de organizări mai mult sau mai puţin instituţionale se pot enumera destule argumente din mediul cărăşan. 5. Turnul din Cacova-Grădinari, şi azi în picioare, ar putea avea, de pildă, o explicaţie tocmai în legătură cu aceste realităţi confluente. El e parte dintr-o organizare militară cândva extinsă, după 1250. Nu ne gândim la argumentul, acum caduc, al reliefului favorabil, propice dar ne gândim că documentul din 1378, amintind biserica de lemn pe fundament de piatră, de pe moşia Valea („ecclesia partim in lignis et partim in lapidibus constructa”, ar explica în ce măsură vorbim de astfel de „continuităţi”.
Credem că turnul e parte dintr-o construcţie care nu avea, la început destinaţie religioasă. Abia după 1360, fortificarea paramilitară a zonei fiind abandonată, localnicii au încadrat turnul în arhitectura unei biserici ortodoxe dar cu altfel de material de construcţie. Harta militară din secolul XIV, menţionată şi în Tractatus de re militari et machinis bellis, realizată de Paulus Sanctinus Ducensis pentru Sigismund de Luxemburg, remarca un aspect ciudat, semnalând în acelaşi loc, am spune simboluri lipite unul de altul, un turn de observaţie militară şi o biserică „eretică” (ne catolică, adică, sigur ortodoxă). Era, probabil, vremea în care utilităţile construcţiei se pliază, în sensul anulării destinaţiei anterioare. Că nu mai există în întregul ei biserica, asta se explică prin perisabilitatea noii construcţii care integrase în ansamblul ei şi turnul, o construcţie ridicată în sistemul edificiilor cu destinaţie militară concretă, modul asamblării elementelor componente amintind de edificiile ordinului, unele păstrate şi azi în diverse puncte geografice din Europa de est şi centrală.
La instalarea teutonilor, cel puţin formală, în 1428, călugării minoriţi nu agreează ideea şi nemulţumirea lor se cumulează cu opoziţia unor cnezi români din districtul Caransebeş. Iată de ce survine, la 5 decembrie 1428, Diploma lui Ludovic I, spre a calma puţin lucrurile.20 Teutonii primesc 24-30 cetăţi şi fortificaţii, 238 bombarde, privilegii.21
Nu sunt menţiuni în documentele păstrate până la noi că toţi cnezii ar fi recunoscut autoritatea lui Nicolae de Radwitz, o vreme ban de Zewrin, Zeurin, Severin. Exemplul este acela al almăjenilor, la 21 august 1430, Marele Maestru al Ordinului Cavalerilor Teutoni, ajungând a se plânge lui Sigismund. Iar regele încearcă să-l atragă de partea sa pe un nemulţumit, Vlad de Bizerea, la 30 noiembrie 1429, oferindu-i bunuri mobile şi imobile în Caransebeş. Vlad se refugia, însă, în Ţara Românească, la Dan al II-lea iar cele 13 sate ale sale sunt date lui Radwitz şi reluate la moartea lui Sigismund. Din vara lui 1432, teutonii arată că nu rezistă osmanilor prea mult timp şi lasă apărarea provinciei bănăţene tot celor care au
apărat-o şi până atunci, autohtonilor români.
Din aceleaşi considerente, Sigismund emite, la 1430, Regulamentul militar pentru apărarea graniţelor din Ţara Românească şi Turcia.22
6. Concluzie. Realităţile bănăţene ale veacurilor XIII-XVI, evidenţiază şi pagini ale convergenţelor autohton-alogen sub semnul prezenţelor sporadice ale membrilor Ordinului Cavalerilor Teutoni în Banatul de Munte, în ţinutul cărăşan.

IONEL BOTA,
fotografii realizate de Ion Ogrin şi Daniel Mărgan

Cascada Beusnita din Banat s-a format pe raul Beu in amonte de lacul Ochiul Beului si inglobeaza mai multe cascade, cea mai mare avand o inaltime de 15 m. Datorita solului, nu numai ca s-au format numeroase cascade, dar permeabilitatea tufului calcaros a dus si la modelarea unor mini baraje, ochiuri de apa si mici caverne. .

Traseul pentru a ajunge la cascada nu este tocmai usor, existand obstacole acolo unde se intalneste apa din Ochiul Beului, dar cu siguranta efortul va este rasplatit imediat ce ajungeti la destinatie.

Legenda spune ca apele spumoase ale cascadei reprezinta voalul de mireasa al pastoritei indragostite de fiul Beiului, iar apa ce curge din cascada se intalneste cu apa din izvorul ce alimentează lacul Ochiul Beiului, pornind vesele catre varsare. Acestea au luat naștere prin actiunea apei timp de milenii în substratul calcaros. Calcarul dizolvat de apă a fost depus straturi-straturi de-a lungul cursului râului, formând tuful calcaros, rocă moale si permeabilă ce a permis modelarea a nenumărate forme, mini-baraje, ochiuri de apă și cascade succesive.
Situate în zona de protecție strictă cu statut de rezervație naturală din cadrul Parcului Național Cheile Nerei-Beușnița din județul Caraș-Severin, Cascadele Beușniței reprezintă un obiectiv un fenomen unic, un adevărat monument al naturii, și un obiectiv de însemnată valoare turistică, geologică si peisagistică.

Podul ,,TURCILOR” de la Gradinari, Caraş-Severin.
Un monument istoric din secolul XVI, restaurat în secolul XVIII
şi păstrat până astăzi în preajma oraşului Oraviţa
Din 26 iulie 1552, Banatul – partea sa de câmpie timişană dar şi sudul cărăşan – şi Crişana sunt ocupate de turci şi transformate în paşalâcuri : de Timişoara (acesta, oficial, din 30 iulie 1552) şi de Oradea. Sudul Banatului de Munte, Banatul cărăşan, face parte integrantă, cu istoria evoluţiilor sale dintre 1552 – 1718, din Paşalâcul Timişoarei, situat pe „Orta Kol” („calea mijlocie”), culoarul dintre Belgrad şi Buda. Dar cetatea Caraş era cucerită de turci încă la 15517. Din acel an, pentru a uşura deplasarea tabunurilor oştirii, se realizează în primă edificare podul peste râul Caraş, lângă Greoni, azi monument istoric.
Paşalâcul de Timişoara, constituit în teritoriul ocupat pe criterii militare ca proprietate a sultanului, apare menţionat în Turcici imperii status cu teritoriile în dependenţă: „ Temesvar beglerbeg, resident ibidem. Subjecti sunt eius administration sangiacatus hi(c) 1. Temesvar. 2. Mudava.3 . Vilaosvvar. 4 Tschianad 5 Vutschitini.6 . Giula.. 7.Vidin.8 . Lipa.” 9. Documentul vorbeşte şi de amploarea lucrărilor edilitare, pomenind şi de podul acesta.
Teritoriul Paşalâcului de Timişoara a fost împărţit în şase sangeacuri: Sangeacul de Giula cuprinde în limitele sale zone ale fostelor comitate medievale Arad, Birchiş, Cenad şi colţul sudic al Bihorului. În Sangeacul de Ineu se includ părţile muntoase ale fostelor comitate Arad şi Zarand. În componenţa Sangeacului de Lipova intră partea nordică a comitatului Severin şi ţinuturile de pe o fâşie restrânsâ, de-o parte şi de alta a Mureşului, pânâ la Arad. Sangeacul de Cenad cuprinde parte din zona Cenad, nordul şi nord-vestul ţinuturilor Timiş şi Torontal şi câmpia Aradului. Sangeacul de Timişoara e constituit din partea centrală a Timişului şi Torontalului, o parte din comitatul Caraş de odinioară şi o altă parte din fostul comitat de Severin.
O situaţie specială prezintă Sangeacul de Mudava (Moldova Veche), cu sudul comitatelor Severin, Caraş, Timiş şi Torontal, cu misiunea de a supraveghea aprovizionarea pe Dunăre şi pe uscat, dinspre Balcani, pentru nevoile Paşalâcului de Oradea. Cu acest prilej e consemnată încă o dată importanţa civilă şi militară a podului de la Greoni.
Până la 1658, numai partea sudică a Banatului cărăşan, constituită în Sangeacul de Mudava (Moldova Veche), intra sub jurisdicţia otomană, având ca punct întărit în zona de nord, la confluenţă cu teritoriul aparţinând Caransebeşului şi Principatului Transilvaniei, cetatea Bocşa. Pe drumul dinspre Mudava şi Bocşa, atunci peste Forotic, cel mai important obiectiv, păzit de o subunitate de azapi osmani, e podul.
Sunt şi alte evenimente din istoria acelor timpuri legate de istoria podului. Prin ţinutul cărăşan trece solia călugărului croat Alexandar Comuleo, trimisul Papei Clement III (1592-1605) la curtea lui Mihai Viteazul. Acelaşi prelat va fi însărcinatul lui Rudolf II (1576-1612), cu misiuni de reprezentare, după 1601, la curtea lui Radu I (Radu Şerban). Comuleo va zăbovi în trei rânduri, 1597, 1603 şi 1603, la călugării franciscani din Caransebeş, prilej cu care face dese menţiuni în legătură cu acestă zonă.43 Desigur, însă, că majoritatea menţiunilor despre ţinutul cărăşan o datorăm evenimentelor politice şi militare , multe având desfăşurări în aceste teritorii cu localităţile menţionate pe harta lui Magini Porri din 1597. Cronica lui Naima, de pildă, zăboveşte asupra campaniei anului 1592. La 14 februarie – 14 martie au loc luptele de la Yeni-Hisar ( Noua Palanka ) plasate de cronicar pe râul Kupa, care nu este decât Caraşul nostru.44 Comandantul armatei otomane de operaţii este beilerbeiul de Bosnia, Telli Hasan paşa. El îl aduce pe Kirli Hasan, vizirul, din Rumelia la Timişoara pentru a pacifica ţinutul dar e atacat de trupele lui Sigismund Bathory, conduse de G. Zrinyi, comandantul cetăţii Cănija. Cronica relatează că beilerbeiul s-a înecat în râu, în bătălia de flanc ce are loc în câmpia de lângă pod: „Telli Hasan paşa , beil de Bosnia, în 14 februarie –14 martie 1592 are lupte în zona Noua Palanka (Yeni- Hisa)pe râul Kupa” (Caraş?).
Între 27 septembrie 1593-15 septembrie 1594, Sinan Paşa cu valiul de Temeşvar şi cel de Bosnia asediau Strigoniu şi Pesta.45 Valiul Timişoarei află că „ s-a răsculat populaţia unei palănci din ţinutul său” (Ţara Caraşului). Şi istoricul Braudel greşea, amintind de răzmeriţele ţăranilor „sârbi” în 1594, în Banat. În fapt, erau cărăşenii satelor din preajma Oraviţei şi de pe malul Dunării (Clisura).
Lui Mihai Viteazul i se cere să vină cu oşti la Belgrad dar trimite soli , cai şi bani la Raab (Yanik).46 În primăvara şi vara anului 1594, Sinan Paşa, viitorul adversar al lui Mihai Viteazul, primise comanda trupelor care urmau să asedieze cetăţile Strigoniu şi Pesta. La campanie participă valiul de Temesvar şi cel de Bosnia dar i se cere şi lui Mihai Viteazul să vină cu oşti şi să acopere liniile de comunicaţie în zona Belgrad, pentru a asigura buna aprovizionare a armatelor Semilunii. Voievodul muntean motivează (el cunoştea zona din vremea când era bănişor de Mehedinţi) că nu poate interveni direct (desigur, el pregătea răscoala antiotomană) dar trimite cu acea solie 400 de cai şi o sumă uriaşă de bani, care ajung în tabăra turcă de la Yanik (Raab).47 E şi perioada în care populaţia română şi sârbă din perimetrul Vârşeţ-Caraşova organizează puncte de rezistenţă, urmărind să întrerupă operaţiunile turceşti şi legătura acestora cu sangeacurile de la sudul Dunării. Încă din aprilie 1594, cu sprijinul discret al banului G. Palatici de Lugoj şi Caransebeş (el avansase în funcţie din poziţia de cnez al Ilidiei48), şi al lui Mihai Viteazul, care trimite în tabăra răsculaţilor pe omul său de încredere, Toma Postelnicul, revoltele izbucnesc. În tabăra de la Vârşeţ, la 13 iunie 1594, răsculaţii jură lui Mihai Viteazul (unii istorii spun că voievodul era deja prezent aici49) şi lui Sigismund Bathory. Vine în zonă şi o delegaţie a episcopului Teodor de Alba Iulia şi aduce un mesaj de la unităţile austriece că vor sprijini o eventuală răscoală antiotomană. Teodor Nestorovici, episcopul de Vârşeţ, promite şi el sprijin. Caraşul se predă în mâinile austriecilor în 1595, după ce unităţi osmane iau bătaie tot pe câmpia din preajma podului de la Greoni. Astfel că Sinan Paşa e nevoit să împartă armata în două, trimiţând de la Agria (Eger) câteva unităţi de elită împotriva răsculaţilor. Ofensiva generalului austriac Teufenbach îi ajută pe români şi pe sârbi să ocupe Vârşeţul, Şiria, Ineul, Lipova, Oradea, Cenad, Becicherecul Mare, luptele durând până în octombrie 15975o. Rebelii sunt însă opriţi din ofensivă de trupele lui Ismail Hassan, paşa de Timişoara, în lunile iunie-septembrie, bătăliile cele mai importante având loc la Panciova (25 iulie-3 august) şi Becicherec (septembrie). Episcopul Nestorovici e prins de Hassan şi moare schingiuit iar Deli Marcu, Gheorghe Raţ şi Sava Temişvaraţ, dintre conducătorii răscoalei, fug în Tara Românească la Mihai Viteazul.51. În acele vremuri, la 28 mai 1597, e menţionată aproximativ în ţinutul cărăşan de azi, cetatea Kursumlija, ulterior Gorwicz (1667), Kursumlan, la 1690, desigur Oraviţa. Evenimentele din perimetrul Oraviţa-Panciova-Vârşeţ, între 1590-1600, în contextul epocii dominată de figura şi faptele lui Mihai Viteazul, sunt şi abordările monografiei lui Bălcescu52
Pentru cronicarul şi istoricul turc Evlia Celebi, Timişoara lasă impresia unui „oraş de creştini şi musulmani”61 dar provincia o descoperă, desigur, dincolo de reşedinţa paşalâcului bănăţean, dintr-o plăcere a călătoriei şi din curiozitatea de a se informa. Astfel, va ignora şi termenii oficiali, vorbind mai ales de realităţi ale „districtului” Timişoara.62 Istoricul şi geograful urcă din Panciova spre Mudava (Moldova Veche) apoi spre podul şi drumul podului, „Meşdar”, care nu e Mănăşturul timişan ci, mai degrabă, Mercina, lângă Oraviţa, apoi „Iulia”, Ilidia, fosta reşedinţă a districtului medieval, Kuruk-Saly,Oraviţa, acea Chery din documentele medievale în care Chery e plasată mereu în vecinătatea Maidanului, Agadiciului şi Răchitovei. Pe traseul înapoierii spre Dunăre, aminteşte un „Dujuk Saly” care poate fi Ciuchici, apoi pe linia fluviului Liubcova şi Orşova.
Un „itinerar” prin aceeaşi zonă îl avem de la Naima, cronicarul. El vorbeşte de o marşrută a unităţilor otomane trimise în octombrie-noiembrie 1599, de la Vidin, punctul de adunare, spre Timişoara, dar pe un drum mai scurt, din Orşova la Banosek (Bănia, în Almăj ori Boiniţa, în Clisura Dunării?) peste „Munte” prin „Apa Abeiul” (Ochiul Beiului, lacul din zona Cheilor Nerei), cetatea şi podul ”Varad” (Vărădia), ”lacul Sekmehal”(?). Mehmet de Rumelia îşi propunea „să fac incursiune la Fülek (?) şi la Sebham (?) şi la Rasen (probabil Rusova Veche, lângă Oraviţa) şi să devastez ţinuturile ghiaurilor, folosind poziţia strategică a podului pentru comunicaţiile dintre unităţile şi subunităţile oastei sale.” Se întâmplă acestea în intervalul august-septembrie 1602.63
În lucrarea lui Timon e pomenit enigmaticul „comitat” „Haran”, pentru veacurile XVI- XVII: ”Comitatus Haranensis, appelatus fuerit de Harana loco inter Pantschovam et Orschovam a geographis notato, fueritque pars Craschoviensis.64 Am văzut într-un capitol anterior că „Haran” nu e vechiul Horom (castrum Horom- Palanca Nouă) pe Dunăre ci o localitate (aşezare, cetate) mai spre nord, zona aparţinând districtului Caraşova. Mustafa Naima scrie că, în februarie-martie 1592, Telli-Hasan paşa, beilerbei de Bosnia, „a pus de au construit pe râul Kupa o cetate, în apropiere de Yeni-Hisar”. E amintit şi un pod din vechime, de la 1551 care nu este altul decât cel de lângă Greoni.
Sigur că istoria şi evenimenţialul cărăşan sunt integrate deopotrivă cu podul acesta, monument istoric, în evoluţiile civilizaţiei din aceste părţi. El a fost restaurat de-a lungul anilor, poziţia lui strategică a fost exploatată şi de austrieci, după 1718, şi de noul stat român după 1918. Iar azi, ocrotindu-l, noi oferim vizitatorilor zonei noastre să vadă cu ochii lor şi să se minuneze de una din construcţiile utilitare rămase din vremea administraţiei otomane a Banatului istoric.
Ionel Bota, extrase

„Legenda dainuirilor” spune ca daca iti potrivesti ceasul dupa porunca naturii si vei petrece o noapte intr-una din cele doua mori Indaratnica, in timp ce moara merge in gol, dimineata te trezesti intinerit, deoarece piatra morii macina timpul indarat.

In „legenda Svinecei” se spune ca demult la moara Rosoanea, inspre noaptea de Sanzaiene, cand printre oameni cobooara duhurile bune, dar si cele rele, macina o fata foarte frumoasa, iar un mos care trecea pe-acolo si care se transformase in varcolac datorita unei monede blestemate, a necinstit – o dupa care a ucis-o. Continuarea legendei spune ca pe vale cobora zana cea buna si vazand atata cruzime il transforma pe mos in lup, blestemandu-l „sa nu poti deveni om pana nu sapi cu ghearele si cu dintii pe sub stanca pe care stai, un tunel la capatul caruia sa construiesti o moara la care tu sa nu ai rand niciodata”. Pe partea raului unde se intamplase grozavia, a ramas un loc pietros pentru totdeauna. Parintii, in cautarea fetei, au pierit inghetati pe stancile Rudariei; primavara, in locul unde au urcat cei doi au aparut stancile Adam si Eva, unele din cele mai frumoase stanci din Banat.

Pe langa legendele cu o istorie mai indelungata, exista si „ciudatenii” din zilele noastre privitoare la mori. Astfel ca la moara Tunel, a fost adus preotul, acum 30 de ani, sa alunge spiritele rele. De cand se incuiasera accidental patru capre inauntru, fiind gasite dupa cinci zile in cea mai buna stare, in acel loc se auzeau noaptea tot felul de zgomote, tipete de petrecere, glasuri de femei, icneli si mugete infundate, viori si trompete, tropot de cai, talangi si muzici de patefon. Nimeni nu mai indraznea sa macine lamoara de-acolo. O alta povestioara spune ca: un randas dupa ce si-a umplut sacul cu faina de la moara Indaratnica (a carei roata se invarteste in sens invers acelor de ceasornic), a plecat acasa, unde a gasit boabele intregi, de n-a mai avut liniste cu nevasta cateva zile, fiindca femeia il banuia ca nici nu daduse pe la moara.”

Morile distruse in 1955 inca se mai pastreaza vii in memoria batranilor: „… Trocolea, Dacicoanea, Dragiloanea, Moara De Piatra, Stramtoarea, Sfetoanea, Bogdaneasa, Sutoanea” de parca de atunci n-ar fi trecut 50 de ani.

Obiceiurile localnicilor din „satul cu mori”, primite cu sfintenie de la inaintasi, se mai pastreaza si astazi. Un obicei cu functie sociala bine definita este Lunea Cornilor , care are loc in fiecare an la inceputul primaverii (la Zapostat). Cu ajutorul mastilor este reconstituita nunta, cu toate momentele ei: logodna, cununia, strigarea darului, alaiul care strabate satul de la casa miresei la cea a mirelui. Strigarea darurilor este o satira prin accentuarea pana la grotesc a defectelor personajelor.

Legenda spune că un bei foarte bogat, aflat la vânătoare pe aceste meleaguri, a întâlnit în Poiana Florii o ciobăniţă foarte frumoasă, de care s-a îndrăgostit pe loc. Beiul venea adesea să o întâlnească pe fată, dar când a aflat tatăl său de dragostea dintre cei doi, a hotărât să-i despartă. A trimis un călău să omoare fata care îi sucise minţile fiului său, iar beiul îndrăgostit şi-a găsit iubita înjunghiata în locul unde acum se află cascada Beuşniţa. În lupta cu ostaşii, beiul a pierdut un ochi, iar din locul în care a căzut acesta, a izvorât lacul ce-i poartă astăzi numele. Ochiul Beiului a vărsat multe lacrimi, după care beiul şi-a înfipt hangerul în inimă. Din lacrimile lui s-a format izvorul care îi poarta numele.

Cascada Bigar, desemnata de publicatia online The World Geography din SUA drept cea mai spectaculoasa cascada din lume, ascunde si legende ce te vor face sa vibrezi, si pe care putini oameni le cunosc.

O legenda din Banat spune ca frumoasa Printesa a gheturilor, al carei chip muritorii pot sa il zareasca doar in oglinda inghetata a apelor pure de munte, isi dureaza in fiecare iarna palatul de clestar in Bigar, locul unde se afla cea mai frumoasa cascada din lume. Palatul de clestar este, de fapt, apa inghetata a cascadei, situata exact pe Paralela 45, care imparte in jumatate emisfera nordica a Pamantului.

În 1847, cu şapte ani înainte de inaugurarea celei dintâi căi ferate din spaţiul românesc, la Oraviţa erau finalizate lucrările de construcţie la prima gară din România. Data este un pic incertă dacă luăm in discuție documentul din 12 ianuarie 1847 în care Gränzenstein, supraveghetorul construcţiei căii ferate Oraviţa – Baziaş, îşi anunţă superiorii de la Viena că „totul merge conform proiectului” ceea ce ne îndrituiește să credem că gara era gata încă de la 1846 dar, conform Listei monumentelor istorice din judeţul Caraş-Severin înscrise în Patrimoniul cultural naţional al României, aceasta a fost finalizată în 1847.

Ridicarea gării Oraviţei a avut loc concomitent cu construirea primului traseu feroviar din ţară, şi anume calea ferată Oraviţa – Răcăşdia – Vrăniuţ – Berlişte – Milcoveni – Iam – Straja – Iasenova – Roşia – Biserica Albă – Vracevgai – Socol – Baziaş, o investiţie de cinci milioane de florini. Această cale ferată a fost construită în perioada 1846-1854, cu doar 16 ani mai târziu decât prima linie de cale ferată din lume (Liverpool – Manchester 1830).

Gara a intrat în activitate odată cu inaugurarea acestui traseu pentru transportul de marfă la 20/30 august 1854 şi pentru călători la 1/11 noiembrie 1856, cu trei vagoane.  La inaugurarea tronsonului Oravita-Bazias (62,5 km), 20 august 1854, în Gara Oravita  a avut loc slujba de sfintire oficiata de Karl Wittahorszky, arhidecan de Oravita și doctor în teologie dogmatică, titlu obţinut la Vatican.

Edificiul era dotat cu lift-pasaj, pentru accesul la peronul aflat mai sus de nivelul străzii, acest lucru reprezentând tot o premieră pentru acele vremuri. În 1993 liftul mai exista încă. Acum intrarea spre el este blocată; scările au fost adăugate ulterior, după anii ’30-’40.

Gara Oraviţa se află pe strada Zona Gării, nr. 2, din Cartierul Zona Gării. Este cel mai popular punct de plecare pe calea ferată Oraviţa – Anina, prima cale ferată montană din România, supranumită Semmering-ul bănăţean, datorită asemănării peisajelor pitoreşti bănățene cu cele austriece din pasul Semmering.

Gara Oraviţa a fost declarată monument istoric, având cod LMI CS-II-m-A-11158 la capitolul „ansambluri de artă inginerească şi arhitectură tehnică, gări, tunele, viaducte.

Prin Gara Oravița au trecut personalități de seamă, între care trupa de teatru Pascaly, cu Mihai Eminescu – sufleor și secretar al directorului, Jokái Mor, deputat de Oravița, împărăteasa Sissi, viitorul rege Carol I al României, călătorind incognito spre țară.  În 1869, de la Oravița la Budapesta, călătoria dura 26 ore, iar de la Oravița, la Viena, 36 ore. Traseul era cunoscut sub denumirea de „lunga linie orientală”.

Scurt istoric al resurselor acvatermale din zona Oraviţa www.termaloravita.ro

La Oraviţa, constituţia petrografică are un caracter aparte. Încadrabilă unităţii geotectonice a autohtonului danubian (vechi nucleu al cristalinului carpatic), întreagă zona e predispusă formaţiunilor de contact termic şi metasomatic dar şi unui chimism al apelor în care predomină bicarbonaţii cu un ph mediu şi slab alcalin (6, 8 şi 7,4), cu o variaţie a conţinutului de oxigen la peste 10 mg / l (în Oraviţa Montană) şi la 9,3 mg / l (Oraviţa Română).2 În decursul vremurilor, strate acvifere sub presiune au debitat artezian, rezultând fie izbucuri, fie de-a dreptul izvoare termominerale ascendente, mai ales în perimetrele spre Greoni, întocmai zonei de fractură dintre Mehadica şi Cuptoare. Ele au legătură cu un fenomen întâlnit în Câmpia de Vest, cu fracturi cristaline şi o bogăţie de bioxid de carbon.3

Aceste caracteristici, coroborate cu ciudăţeniile subtipului climatic bănăţean, au atras atenţia încă din epoca feudală. Pelbart de Timişoara avea informaţii despre apele cu rol tămăduitor ale Ciclovei, din preajma Oraviţei, în cărţile sale De sanctis, De tempore, Quadragesimales, Stellarium 4 În 1735, Henchel cita fenomenul de la Oraviţa ca unul exemplificând mineralizaţia prin emanaţie5 iar în 1755, Lehman, care a venit aici însoţind pe contele Gyulay, completează teoria emanaţiei.6 Dacă J. Ehrler enumera printre curiozităţile zonei „băile tămăduitoare” şi vorbea mai ales de izvoarele Mehadiei,7 F. Griselini amintea în Scrisoarea a XI-a către abatele Domenico Lazzaro Spallanzani că „în districtul minier Oraviţa, la poalele muntelui Coşovăţ, se află un izvor ale cărui ape au un gust sărat şi amar, fiind acoperite la suprafaţă necontenit cu mici băşici de aer venite din adânc” şi asemuia izvorul cu cel de la Lipova.8 Izvorul e şi azi locul de scaldă al mistreţilor şi e numit „La rogoază”.
La anii 1820, farmacistul Karl Knoblauch era pasionat de analiza apelor din izvoarele aflate în preajma Oraviţei. Mai târziu, Pavel Vasici utiliza date farmacistului orăviţean în broşura sa, Hidroterapia, vindecarea cu apă. În perioada interbelică, inspectorul de vânătoare I. Bolboca a studiat componentele apei şi a găsit 10,5 mg sulfaţi, 894,5 mg hidrogen carbonat şi 200 mg cloruri pe eşantion. Calităţile curative ale apei din zona Oraviţa – Ciclova Montană erau recunoscute, de altfel, pentru că în 1738-1739, când ciuma făcea ravagii în Timişoara şi împrejurimi,9 consilierul provincial Johann Anton Deschan von Hannsen, şef al comisiei sanitare, interzisese consumarea apei din oraş, solicitând expedierea – cum îngăduiau mijloacele la îndemână, atunci – a unor cantităţi trimise de Oficiul Montanistic şi Directoratul din Oraviţa. Câteva rapoarte vorbesc de „aqua czikloana”, „aquae mons freaticum”.
Dealurile piemontane ale Oraviţei sunt formate şi ele din şisturi cristaline, gresii permiene, calcare jurasice străbătute de banatite48, material detritic depus pe ţărmul sudic al fostului lac panonic în neogen şi cuaternar49, câmpia fiind redusă, mai mult pe stânga râului Căraş, fiiind un şes subcolinar50. Poziţia privilegiată pe care a avut-o Oraviţa de-a lungul istoriei sale o dă aşezarea în mijlocul unei regiuni bogate în minerale şi bogăţii vegetale. Ambasadorul lui Napoleon la Constantinopol, Ed. Thouvenel, notează cu sensibilitate acestea, ca şi despre Orşova, Vârciorova, Cerneţi.62.

Dominanta climatică este temperat-continentală, de subtip bănăţean, cu nuanţe submediteraneene, la confluenţa mareelor de aer atlantic şi mediteranean. Un regim termic moderat, iernile calde şi primăverile timpurii, prezenţa aerului umed din vest şi sud-vest, dominanta frontală intensă reprezintă alte specificuri într-o zonă geografică unde avem cantităţi anuale medii de precipitaţii, adică 806 mm precipitaţii atmosferice la Oraviţa şi 53,4 media anuală de zile cu ninsoare67. În ianuarie, la Oraviţa avem valori termice ridicate de 1,10 C68, cu ridicări bruşte şi progresive ale temperaturii primăvara69. Aspectul general de nuanţă mediteraneeană era subliniat şi de instituţiile specializate din anii ’30 ai secolului trecut: „În Oltenia, Banat şi Dobrogea e o climă mai apropiată de cea din Italia”70. Un specific al ţinutului este vântul Coşava, Coşeviţa, vântul de vest numit în popor Dunărinţu, Dunăreanţu71. Este un fenomen de foen, intens în sectorul vestic, spre direcţia sud-est către nord-est şi bate în rafale care depăşesc viteza de 40 m/s (140 km/s), asemănat cu vântul mare din Făgăraş, cu Cherookee-ul din America de Nord, Kanchan-ul din Ceylon, cu vânturile din Alpii Italiei şi Elveţiei, din Munţii Scandinaviei şi ai Scoţiei72. Când bate Coşava, umezeala scade între 10-17% iar la pătrunderea maselor de aer din vest apare ceaţă73.
La contactul cu muntele există straturi acvifere sub presiune dar şi izvoare termo-minerale în zona de fractură Oraviţa-Ciclova Montană.. La Ciclova Montană, apele termale apar cu temperaturi de 270C în formaţiunile pliocene78. În 1853, Comisia Karl Hocheder, activând sub ordin imperial, efectuează studii la faţa locului privind reţeaua terană şi subterană a apelor.
În raportul din 1853, secretarul ministerial Karl Hocheder inginerul superior de la Viena, Erwin Lihossky şi inspectorul minier Joseph Dullnig menţionau ape minerale de mare concentratie, saturate în săruri 150 mg/l, între Cheile Gârliştei şi Jitin, ape cu valoarea procentuala de mval% (2b) la Maidan, osmolaritatea solutiei fiziologice de NaCl de 325 mol/l, la apele fîntânilor din Agadici şi Greoni, ape cu domeniul de mineralizare 1-15g%o în Oraviţa Română, ape termale şi termominerale, cu mineralizarea de peste 1 g/l între Oraviţa şi Greoni. În zona Broşteni se identifică ape hipotermale de 20 – 340 C.
La 14 septembrie 1854, Viena elaborează Legea privind concesionarea resurselor subsolului bănăţean şi a căilor ferate, finalizate ori în lucru, către firme particulare. Se crea StEG. Menţionarea mineralizării surselor de apă de suprafaţă şi adâncime este obligatorie în perioada măsurătorilor. Coordonatorii misiunii sunt liderul proiectanţilor, inginerul arhitect Karl Maniel, ajutat de o echipă formată din inginerul superior Erwin Lihossky, inginerul minier Josef Dullnig, inginerul Bach, directorul Direcţiei Centrale StEG din Viena, Karl Deboque, directorul Direcţiei Montanistice Banat, Friedrich Reitz, consilierul aulic inginerul Erwin Lihossky, proiectantul Antonius Rappos, notarul jurist Ernest Weber din Anina, secretarul ministerial, inginer W. Graf, membru în conducerea superioară StEG la birourile din Viena ale societăţii, administratorul general StEG din Viena, Benedikt von Roha, alături de primarul oraşului Anina, Franz Hirspek, de notarul, Constantin von Schilde, de administratorul metalurg F. Bartolomäus şi de administratorul minelor imperiale, Heinrich Wunderlich, arhiducele Albrecht, alături de directorul metalurgiei, Karl Hofgartner, de trezorierul minelor, Franz Schrökenstein.
Sondaje, rezultate, bilanţuri, comparaţii cu apele din restul imperiului şi din Europa conchid asupra mai multor specificităţi din Ţara Caraşului şi Oraviţa. Izvoarele din Oraviţa Montană, Oraviţa Română şi câmpia spre Greoni, Cacova, Timişoara, au apele cu calităţi minerale terapeutice, clasificate astfel:
Ape clorurato-sodice, hipotone pentru cura internă şi externă venind de sub Muntele Simion, prin fisuri post-falii până în preajma dealului la poalele căruia se află locuinţe orăviţene;
Ape minerale alcaline dar şi alcalino-teroase (bicarbonatate, sodice, calcice, magneziene), bune pentru cura internă, fiind izvoare şi resurse care se revarsă în canalul colector principal din Oraviţa Montană dar vin dinspre Rij, Gabel, valea Aurului, pe un versant liminal şi de pe Corcana, grădinile Bibel (în spatele Grădinii de Tir), Vadarna/Vodari;
Ape minerale sulfuroase, pentru cura externă dar şi internă, însemnând izvoarele şi sursele terane şi subterane care se devarsă în sinclinalul limitrof străzii principale din Oraviţa Română, dinspre Dealul Spitalului, pe toată lungimea coamei lui, din dreptul Şcolii Generale Nr. 2, continuând până dincolo de Biserica Sfântul Ilie.
Raportul, incluzând analize pe baza probariumului comisiei, stabilea următoarele realităţi ale apelor şi resurselor acvatermale în câmpia amintită. Astfel, avem:
– ape minerale concentrate 15 – 35 mg/l;
– ape minerale puternic mineralizate 35 – 150 mg/l;
– ape mezotermale sau homeotermale 34 – 38░C;
– ape hipertermale > 38░C.
Până în 1986, nimeni n-a acordat prea mult interes acestor date. La izbucnirea unui astfel de izvor termomineral, la fosta ferma 9, la intrarea în localitatea Greoni, dinspre Oraviţa, analizele pozitive şi calcularea indicilor terapeutici ai resursei n-au trezit nici ele vreun interes. Abia după anul 2000 interesul a crescut în aşa fel încât factori locali, cu potenţial financiar, au ajuns recent să concretizeze o investiţie, cu siguranţă durabilă în acest domeniu.

Ionel Bota, extrase

Între Oravița și Anina găsim cea mai veche cale ferată montană din Sud-Estul Europei, o minunăție tehnică care străbate un peisaj mirific. Construită într-o regiune montană, linia este în întregul ei un monument arhitectonic de primă mână. Înconjurată de peisaje de o rară frumuseţe, ea stă ca o mărturie a intervenţiei pozitive a omului, înarmat cu cele mai moderne mijloace ale timpului, asupra naturii.Perioada în care s-a muncit la edificarea ei a fost 1856-1863, însă proiectele erau mai vechi. Aceasta datorită faptului că bogatele zăcăminte carbonifere descoperite în zona Aninei la sfârşitul secolului al XVIII-lea începeau să devină tot mai importante pentru dezvoltarea centrelor industriale ale Imperiului austriac. În 1846-1854 fusese construită deja prima cale ferată de pe teritoriul actual al României, cea dintre Oraviţa şi Baziaş, cu ajutorul căreia cărbunele era transportat la Dunăre, de unde, prin intermediul vaselor, ajungea în Europa centrală. Cu acea ocazie a fost ridicată şi clădirea celei mai vechi gări din România actuală, cea de la Oraviţa (1856), care are încă o caracteristică deosebită: este prima gară dotată cu lift-pasaj pentru acces la peronul situat mai sus decât nivelul străzii, pentru manipularea mărfurilor.
În paralel cu construirea liniei Oraviţa-Baziaş, în anul 1847 a fost lansat un proiect al inginerului Anton Rappos, care prevedea prelungirea acesteia printr-o linie normală cu tracţiune cu aburi până la Lişava. În acest punct, cărbunele ar fi urmat să fie adus de la Anina printr-o foarte lungă galerie subterană denumită “Regele Ştefan”, cu vagoane acţionate prin tracţiune cabalină. Dar după 1852, odată cu creşterea performanţelor tracţiunii cu aburi, proiectul Rappos a fost radical modificat, renunţându-se definitiv la ideea galeriilor subterane.
Până în 1854 au fost finalizate unele planuri înclinate funiculare pe porţiunea mai abruptă dintre Lişava şi Anina. Apoi a început lucrul la linia propriu-zisă. Ea se întinde pe o distanţă de 33,4 km, cu o diferenţă de nivel de 339 m. Are în total 143 de curbe, în lungime de 22.027 m, reprezentând 65,9% din întregul traseu. Trebuie menţionat faptul că în acel timp încă nu fusese descoperită dinamita, care a fost inventată abia în 1866, la trei ani după finalizarea lucrărilor. Cu toate acestea, calea ferată Oraviţa-Anina abundă în opere de artă de o mare frumuseţe. Ea străbate un număr de 14 tuneluri, cu un total de 2.084 m. Cele mai importante dintre acestea se numesc: Lişava, Maniel, Dollhoff, Seiler (Jitinului), Izvor (Polom) şi mai ales Gârlişte, cel mai lung dintre toate (660 m) şi situat în punctul de altitudine maximă a întregii linii. Adevărate monumente arhitectonice sunt cele 10 viaducte, cu un total de 843 m, cele mai importante fiind: Racoviţa, Jitin, Cuptor, Gârlişte, Iam, Maidan şi Schlucht. Linia mai străbate 89 de podeţe, cu o lungime totală de 180,65 m, are 49 de ziduri de sprijin acoperind 2.987 m, şi parcurge tăieturi în munte pe o lungime de 21.171 m, adică peste două treimi din întregul traseu.
Numită şi “linia cărbunelui” pentru motivele arătate mai sus, calea ferată Oraviţa-Anina a fost o replică realizată de St.E.G. faţă de alt monument european, linia Semmering din Austria, faţă de care prezintă însuşiri foarte asemănătoare. Aceea fusese construită cu numai câţiva ani mai devreme, în intervalul 1845-1854 (comparativ cu 1856-1863), între localităţile montane Gloggnitz şi Mürzzuschlag din Stiria, trecând prin pasul Semmering. Ea avea 40 km (faţă de 33,4) şi o diferenţă de nivel de 388 m (la noi 339 m). De asemenea, numărul de tuneluri şi de viaducte ale celor două linii este aproape identic, fapt care a făcut ca adeseori calea ferată Oraviţa-Anina să fie denumită drept “Semmeringul bănăţean”. La construcţia ei au participat atât localnicii, cât şi specialişti pietrari aduşi din regiunea Friuli din nordul Italiei. Lucrările au fost conduse de inginerii Anton Rappos şi Karl Dülnig şi de arhitecţii Karl Maniel şi Johann Ludwig Dollhoff-Dier. Soarta acestuia din urmă a şi fost legată în mod tragic de construirea liniei bănăţene. Considerat vinovat de un prim eşec al perforării tunelului Gârlişte, unde cele două galerii nu s-au întâlnit din cauza unei devieri verticale de aproape trei metri, s-a sinucis în 1862, aruncându-se de pe unul dintre viaductele de pe traseu.
Construcţia care, potrivit lui Georg Hromadka, a costat în total 5 milioane de guldeni, a fost dată în funcţiune la 15 decembrie 1863 pentru transportul de mărfuri şi la 4 aprilie 1869 pentru cel de persoane. Ca vechime, este cea de-a patra linie de pe teritoriul actual al României, însă ca realizări tehnice şi arhitectonice a rămas neegalată până astăzi. Datorită dificultăţii traseului parcurs, a marii diferenţe de nivel şi a numeroaselor curbe străbătute, ea a necesitat întotdeauna locomotive şi vagoane speciale. Încă de la înfiinţare, pentru ea a fost proiectată o locomotivă la fabrica St.E.G.-ului de la Viena, de către inginerul Pius Fink. Denumită “Steyerdorf”, aceasta a fost realizată în anul 1861, fiind urmată până în 1867 de altele trei: “Karaszova”, “Gerliste” şi “Lisava”. Utilizate până în 1891, aceste prime locomotive dintre Oraviţa şi Anina atingeau un maxim de viteză de 30 km/h. Merită remarcate denumirile lor, care sunt cele ale unor localităţi situate în preajma traseului străbătut. În cele din urmă, calea ferată va cunoaşte un total de şapte halte şi gări.
Calea ferată Oraviţa-Anina face parte din patrimoniul european şi mondial al omenirii. Ea poate fi considerată un punct de reper în istoria circulaţiei feroviare şi o ilustrare grăitoare a geniului tehnic uman. Banatul şi România trebuie să se mândrească că deţin pe teritoriul lor un asemenea monument unic. El merită vizitat şi cunoscut de noi toţi, pentru a înţelege mai bine ce au reprezentat ştiinţa şi tehnica în mersul înainte al umanităţii.
Mircea Rusnac