Orasul in acuarela

Lacul Mare

Cele mai vechi amenajări hidrotehnice si primele baraje de greutate din România construite pentru spălarea minereurilor pe pârâul Oravița, cunoscute sub numele de Lacul Mare și Lacul Mic. Între lacurile antropice ale Banatului Montan, se remarcă şi cele două lacuri din Oraviţa. Ele au fost amenajate şi consolidate prin lucrări hidrotehnice speciale, pe cursul mijlociu al Văii Oraviţei, în intervalul 1727-1733, fiind prevăzute cu baraje pentru atenuarea undei de viitură dar şi pentru a servi industriilor nou create sau pentru agrementul locuitorilor.

„Lacul Mare”
Ideea de a-l amenaja survine chiar din anul 1719, în Ordonanţa Camerei Aulice din Viena care solicită, între altele, Administraţiei Ţării Banatului să se implice în mod deosebit în „dezvoltarea comerţului şi minelor de la Oraviţa, deosebit de binecuvântate de Dumnezeu”. În 1723, Oficiul Superior Minier (Montanistic) al Banatului, care luase fiinţă în locul mai vechii „Comisii de Instalare a Mineritului Bănăţean” îşi va muta, din nevoi tehnice, sediul de la Timişoara în Oraviţa. Chiar în acel an 1723, Oficiul solicită competenţele unui grup de ofiţeri geografi, geodezi şi genişti, coordonaţi de generalul Johann Andreas, conte de Hamilton (mai târziu, guvernator al Banatului) să studieze posibilitatea amenajării lacului ( azi „Lacul Mare”). Proiectul e realizat de căpitanul Iosif Motsidlovsky, ulterior stabilit aici, în Oraviţa. Barajul şi întreaga operaţiune hidrotehnică la care a participat forţă de muncă locală, sunt finalizate în 1726 şi inaugurate în 1727. Pe harta realizată de ofiţerul cartograf D. Haring, la ordinul prinţului Eugeniu de Savoia, comandantul suprem al trupelor imperiale în zonă, reprezentând Banatul de Munte, e simbolizat ca lucrare specială şi de interes strategic şi lacul orăviţean.

„Lacul Mic” .
Lucrările de amenajare încep în 1729 şi îl bănuim ca proiectant pe acelaşi Iosif Motsidlovsky. Inaugurarea are loc în anul 1733. De-a lungul vremii, cele două lacuri devin veritabile simboluri ale cotidianului orăviţean. Dar, în 1742, printr-o hotărâre a Direcţiei Montanistice, lacurile intră în grija Cooperaţiei Miniere (Grubengewerkschaft). În 1741, „Comisia Aulică pentru Problemele Bănăţene, Transilvane şi Ilire” trimite în zonă o delegaţie, în frunte cu preşedintele comisiei contele Ferdinand Kollowrath-Krakowsky, consilier al împărătesei Maria Theresia, pentru a inspecta situaţia comunităţilor din Banatul Montan. Comisia are sediul provizoriu în Oraviţa și în preajma „Lacului Mare” se fac primele amenajări pentru agrementul elitei iar din 1756 asociaţia Freischützen-Corps îşi efectuează exerciţiile sportive şi militare în preajma lacurilor, având şi un sediu aici. În 1765, Oraviţa şi lacurile sunt menţionate pe harta lui Johann Sax, tipărită la Viena iar din 1769, barajul de la „Lacul Mare” e consolidat prin lucrările conduse de inginerul Karl Alexander Steinlein.

prof. dr. Ionel Bota

Muzeul de Etnografie

MUZEUL DE ETNOGRAFIE, ETNOLOGIE ȘI FOLCLOR „ȚARA CARAȘULUI”, ORAVIȚA.

 

Noua instituție din Oravița, habitat important din Țara Carașului, parte din tradițiile și istoria Banatului Montan, face parte din rețeaua muzeelor tematice realizate în cadrul Centrului Cultural „Teatrul Vechi Mihai Eminescu” și este parte a proiectului inițiat de primarul Dumitru Ursu și istoricul Ionel Bota prin care, în clădiri vechi, majoritatea aflate pe lista națională a monumentelor istorice, ca și acest edificiu, s-au organizat expoziții permanente pentru publicul vizitator de pretutindeni. Instituția are denumirea oficială Muzeul de Etnografie, Etnologie și Folclor „Țara Carașului”, este secție de activități permanente a Centrului Cultural „Teatrul Vechi Mihai Eminescu” și este organizată și amenajată pe criteriul etno-istoriei. Adică, orice obiect expus nu are doar o importanță strict etno-folclorică, el are vechimea, are istoria sa.

 

Sediul noului muzeu este clădirea care a găzduit cândva sediul primăriei Oravița-Română, cu o datare a fondării edificiului la 1723. În acel an e pomenit, cu atribuții administrative, un oberverwalter autohton, un „chinez” (cnez) român, funcție păstrată de austrieci dintre vechile ierarhii ale națiunii majoritare în noua provincie a Imperiului Habsburgilor. În 1737, unitățile imperiale care combăteau pentru păstrarea și apărarea Banatului, au aici sediul comandamentului operativ în toată perioada războiului austro-turc dintre 1737-1739. În 1740, chinezul își reia exercitarea atribuțiilor în acest sediu care înseamnă, în fapt, o organizare specifică Oraviței Române. Iar cealaltă așezare, ce rezultă, după 1717-1718, din noile construcții administrative și locuințe ale funcționarilor și forței de muncă adusă prin colonizările oficiale tereziene și josefine, purta denumirea de Oravița Montană. În 1779, clădirea devine sediul unui „fő ispán”, până la 1798 când un „primar” devine șeful administrativ al locului, apoi șef al antistiei comunale, din 1838 până la 1872, administrator cercual până la 1918, sediu al vicenotarului de Caraș-Severin, până la 1926. În organizarea administrativă a României Mari, de după 1918, conform legii din 1925, aplicată de la 1 ianuarie 1926, Oravița devenea reședința județului Caraș iar cele două habitate, Montană și Română, au un singur primar. Clădirea servea, cu intermitențe, sediului preturii plasei Oravița(uneori la Ciclova Montană, alteori la Cacova). Între 1945-1951 se reia separarea administrativă apoi cele două localități, unificate, vor deveni noua reședință de raion Oravița, în cadrul regiunii Banat. Cum sediul primăriei se amenaja în edificiul fostei reședințe a prefecturii de odinioară, sediul din vechea Oravița Română are varii destinații, după anul 1951, care țin de activitățile pionierilor și ale utemiștilor, ulterior ateliere ale cooperației meșteșugărești, ale producției de mică serie, servicii publice precum spălătoria chimică iar după 2000 sediu al Jandarmeriei. Iar din iunie 2016 clădirea adăpostește amenajările expoziționale din cadrul Muzeului de Etnografie, Etnologie și Folclor „Țara Carașului”.

 

Ca arhitectură, clădirea aceasta respectă organizarea exterioară și interioară a casei țărănești din zona montană a Carașului. Intrarea principală e precedată de pridvor, pe latura mare și pe latura mică. Intrăm într-un coridor gen anfilada, cu o încăpere dispusă la dreapta și alte două dispuse la stânga.

 

Circuitul muzeal, organizat cum spuneam mai sus pe principiile etnoistoriei, amenajarea spațiului expozițional având ca fond de bază colecțiile istoricului Ionel Bota, începe în încăperea din stânga, în Sala Ceramicii Rurale În această sală de vizitare avem ceramica, expusă prin obiecte tridimensionale fiecare cu istoria lor aparte, aparținând unor vechi centre ceramice din ținutul cărășan, cu aspecte specifice, tipuri și decorațiuni caracteristice provinciei noastre. Avem ceramică de la 1760-1770 aparținând comunității aromâne, alte exponate care au fost baza de amenajare a unor expoziții de profil din Oravița, la 1793, 1804, 1838, 1849, 1859, 1877, 1902, 1926, 1933, 1941, 1956, 1961. Sunt și piese interesante legate de evenimente memorabile din istoria românească sau din istoria Banatului, altefel fiind legate de personalități ale timpului. Astfel avem un vas care a aparținut lui Ion Niuni, arhitectul Teatrului Vechi, altul care a aparținut economistului Ion Constantini, primar al orașului la vremea când se inaugura teatrul, blide din lemn din seria celor cu care au fost serviți, la Ciclova Montană, după vizitarea Mănăstirii Maria Stâncii, împăratul Francisc I și împărăteasa Carolina-Augusta. Ca să rămânem doar la câteva exemple interesante, să amintim că sunt două căni din care au băut ofițerii unităților române la intrarea oficială a trupelor noastre în Oravița, în 3 august 1919, avem apoi cana din care a băut regele Carol II și aceea din care a băut voievodul Mihai la cantonul Lup, cu prilejul vizitei oficiale din iunie 1933, când s-a inaugurat sediul prefecturii de Caraș. Parcul Central și s-au dezvelit cele trei busturi – Eminescu, Bojincă, Ferdinand I – realizate de Romulus Ladea.

 

Încăperile din dreapta au și ele organizări specifice. În Sala Meșteșugurilor și Industriilor Țărănești sunt expuse produse ale meșterilor feronieri, tâmplari, țesători, cojocari, pantofari, cizmari, ale atelierelor de unelte agricole, cele mai importante având legătură cu vechile fabrici și  ateliere ale domeniului, din intervalul 1834-1950 însemnând acelea ale fraților Becker, Grau, Harter, Leopold Klein, Petru Manciu, Dabiciu, „Măruță și Cotârlă”.

 

Într-o sală a muzeului, Sala Antropologiei Rurale, vizitatorii au prilejul de a viziona exponate care au strictă legătură cu produsele gospodăriei țărănești din Țara Carașului, de la produsele alimentare la cele ale războiului de țesut, de la viața cotidiană la produsul artizanal, toate ilustrând o mentalitate vie, autentică, tradițională. Muzeul mai include fotografii de epocă, documente rare, piese de mobilier, obiecte și exponate, toate provenind din colecții private care amintesc de mari personalități ale ținutului, provenind din mediul rural cărășan și cu o aplecare specială asupra vieții țăranului, precum Ion Constantini, Ion Niuni, arhitectul Teatrului Vechi, Ion și Mihai Fometescu, Gheorghe Jianu, Petru Nemoianu, Ilie și Mihail Gropșianu,  Petru Petrica, Ion Frumosu, Iosif Crețu, membrii familiei Bosioc, Ion Bălica, Gheorghe Luca.

 

Pentru a deveni realitate această nouă instituție, care completează argumentul cultural-istoric și turistic al Oraviței în plan național, la concretizarea ei s-a implicat în mod constant Primăria Oravița, primarul Dumitru Ursu și viceprimarul Lorena Ion urmărind îndeaproape, prin serviciile din subordine, lucrările de restaurare și reabilitare a clădirii, amenajării ei și a spațiilor utilitare, pregătirii muzeului pentru vizitarea de către publicul iubitor de cultură, de istorie. Cu sprijinul primăriei, muzeul va dobândi și terenurile aferente posibilităților de a se extinde aria activităților printr-o secție în aer liber, miza fiind un posibil muzeu al satului cărășan.

 

Ionel Bota

Muzeul Monetăriei Imperiale, Oravița

Monetăria Imperială de la Ciclova Montană. Scurt istoric.

Orașul Oravița are prioritățile lui în istoria românească și în istoria Europei, între care
primul Edificiu Teatral din spațiul culturii române, Teatrul Vechi, fondat între 1814-1815 și inaugurat în 1817,
prima Farmacie Montanistică, amintită documentar prima dată la 1763,
primul Furnal din istoria tehnicii românești, inaugurat în 1718 în localitatea Ciclova Montană, administrată de oraș,
prima Fabrică de Bere, inaugurată tot aici în același an, 1718,
primele trasee feroviare din istoria civilizației tehnice românești: Prima Cale Ferată de pe teritoriul actual românesc Oravița-Baziaș, inaugurată în august 1854 și Prima Cale Ferată Montană Oravița-Anina, inaugurată în noiembrie 1863.
O prioritate este și Monetăria („Bănăria”) de la Ciclova Montană, prima de acest gen, cu instalații moderne pentru multiplicarea valorilor monetare de largă circulație (monede din aramă, resursă explorată la minele din preajmă) despre care știm astăzi că 1815 a fost anul de vârf al Monetăriei din Ciclova Montană şi nu anul intrării în activitate. Destui cercetători încă mai vorbesc de fondarea monetăriei de la Ciclova Montană, suburbana Oraviţei, la anii 1814-1815.
În realitate e vorba de anul 1811, după decretarea oficială a devalorizării monetare, prin Ordonanţa din 20 februarie 1811, tot atunci fostul director al furnalelor din Oraviţa, Augustin Filip Knoblauch (1764-1823), tatăl fondatorului farmaciei montanistice, Karl, fiind numit directorul monetăriei. Sugestia venea de la consilierul de tezaur şi preşedintele Tribunalului Montanistic, Prokop Lhotka de Zmislov (Smizlov).
Monetăria s-a înfiinţat prin decret imperial. Originalul actului a existat în arhivele orăviţene, în colecţia particulară Sim. Sam. Moldovan, până în 1960, când a fost donat Arhivelor Naţionale. În 1811, aşadar, sunt aduse trei prese hidraulice. În primii ani de funcţionare a instituţiei, piesele sunt trimise spre imprimare la Kormoncz şi Szelmeczbanya.
Monedele sunt realizate din cupru şi purtau sigla „O”, având mai multe diviziuni. Emisiunile au fost următoarele:
-în 1811 se imprimă 3.584 bucăţi la valoarea de 3 creiţari;
– în 1812 alte 3.585 la valoarea de 1 coroană;
– în 1816-3.587 bucăţi la valoarea de ½ coroane;
– tot în 1816, 3.588 bucăţi de ¼ coroane valoarea.
Monetăria a funcţionat până în 1855 şi are ca stemă un ciocan şi un târnăcop, încrucişate în interiorul unei roţi dinţate, înconjurată de o cunună formată pe o parte din frunze de laur şi pe cealaltă parte din frunze de stejar. În perioada interbelică, locului unde se afla cândva monetăria i se spunea „bănărie”, aici funcţionând celebra moară a lui Iacob Stoian.
Concretizarea Muzeului Monetăriei Imperiale Oravița este parte din amplul proiect al Centrului Cultural „Teatrul Vechi Mihai Eminescu” de a surprinde în locații de pe teritoriul orașului, prin 17 secții muzeale pe care le vom concretiza pe rând, istoria orașului și a Țării Carașului în relație cu istoria Banatului, a României și a Europei Centrale. Este rezultatul unei inițiative la care efortul nostru specializat a beneficiat de sprijinul direct și implicarea integrală a D-lui jurist Dumitru Ursu, primarul orașului Oravița și este parte din proiectul dedicat aniversării Teatrului Vechi la 200 ani, în 2017.

 

Sistemul bancar şi al instituțiilor conexe în Oravița

Sistemul băncilor poporale din mediile europene austriece și germane şi-a găsit corespondenţe în demersul pragmatic al unor instituţii de gen din Banat. De la societăţi de credit, asociaţii de ajutor reciproc, societăţi comerciale „pe acţii”, la bănci în sine, traseul e deosebit de complex iar şirul preocupărilor de aici europenizează problema şi din punct de vedere orăviţean.
Dacă în Ardeal filiera săsească e considerată în cercetarea de specialitate un model, în Banatul de la mijlocul veacului XIX, cum s-a scris deja, „casele de păstrare” pleacă la drum în varianta sistemului Schultze-Delitsch iar după o perioadă a unor experienţe faste, abordează sistemul Raiffeisen .
În 1825, la Cluj, profesorul orăviţean Miklos Jarinay participă, la invitaţia lui S. Bölöni, la şedinţa de fondare a unei Casse de păstrare. Nu avem ştiri ulterioare privind intenţia dascălului de la Gimnaziul Latin (catolic, al Oraviţei) de a constitui, aici, o filială ori o instituţie în sine. Dar în 1835, Ion Niuni, arhitectul Teatrului Vechi, intenţiona să întemeieze în Oraviţa o filială a Kronstädter Allgemeine Sparkasse, intrând în legătură cu Peter Traugott Lange.
După reglementările oficiale din anul 1840, sistemul organizărilor bancare din imperiu pleca la drum pe două căi: filantropie şi profit. În 1841, Ion Constantini şi fratele său Dimitrie, atunci dascăl la Preparandia Aradului, cumpără acţiuni la Hermannstadter Allgemeine Sparkassa, aflându-se în corespondenţă cu Friedrich Michael Herbert.
După 1847, iniţiativa „reuniunei de consum”, fiind o brutărie la bază în satul Weyerbusch, şi a „însoţirei de împrumuturi” din Heddersdorf, din 1852, vor fi concretizate prin mult mai târzia Lege XXXVII din 1875, când paragraful 5 restituia Statutul Caselor Raiffeisen, vorbind de „valoarea părţilor de plătire” şi stabilind că „după trei ani, dividendele nefolosite se vor trece la fondul de rezervă.” Ion Constantini dorea să înfiinţeze şi în Oraviţa o instituţie după modelul sibian şi după acela al Erste Osterreichische Sparkassa din Viena. Tot atunci, prin filiala timişoreană, activă după 1848, a lui Hermännstadter Allgemeine Sparkassa/Zweiganstalt, Fabrica de Bere din Ciclova Montană efectua plăţi, în relaţii cu parteneri străini, tradiţia acestor relaţii continuând şi în perioada interbelică.
La 1866 un grup de iniţiativă pune bazele lui Orawiczaer Sparkassa, cu un capital de 2.000 florini şi 400 acţiuni a câte 50 de florini fiecare. Grupul îi cuprinde pe Pietro Scoffo, ca primul director din istoria băncii, referentul Josef Gielch, A. von Wettstein, Fr. Czekelius, Josef Becker şi Alexander Peter, director din 1886. Sigiliul reproduce simbolul mineresc, un ciocan şi o chilăviţă încrucişate. Numită şi Banca Nemţească, instituţia durează până la naţionalizarea din 1948, ultimul ei director (procurist) fiind Hans Maurus.
Filiale Albina sunt mai ales în satele de pe Valea Căraşului. Dar, la fondarea băncii româneşti, prin Mocioneşti, destui orăviţeni din elita autohtonă a urbei, majoritatea păstrând discreţia, contribuie la fondurile de plecare. După 1900 se ştia de rolul avut de atunci răposatul academician Simion Mangiuca, de Ilie Trăilă.
O relansare a băncilor locale şi sistemului filialelor se observă şi în Banat o dată cu Legea LX din 1881 privind garanţii, garanţiile asiguratoare, creanţele. La 1900, sărbătorea 34 de ani de existenţă Oraviczai takarekpenztár, cu directorul Bedöházy. Şi tot la 1900 active mai sunt Népbank cu directorul Hoffmann şi însoţirea Néptakarekpenztár a lui Ilie Trăilă. În curs de înfiinţare e Kereskedelmi és iparbank.
Prin reglementarea din 1 ianuarie 1893, sistemul băncilor de credit cunoaşte o înviorare. Procentul de 6 % dobândă pentru cel puţin 7 acţiuni înregistrate măreşte numărul deponenţilor şi la Oraviczaer Sparkasso-Aktien-Gesellschaft. Révay Lexikon (XIV, p. 767) menţiona în Oravita cele mai puternice trei bănci din provincie la 1910.
Din 1920, Oraviţaer Sparkassa avea ideea fuzionării cu Oraviţaer Volksbank A. G., concretizată în 1926. Orawiczaer Sparkassa A. G. a avut competenţele unei instituţii de credit, extrem de activă în întreg ţinutul cărăşan. Că era şi bine orientată, prin calitatea de excelenţi finanţişti a conducătorilor ei, depăşind adesea dificultăţile zilei, stă mărturie episodul din vara anului 1908 când, după o urcare a etalonului în iarna lui 1907, Orawiczaer Sparkassa îşi poate permite să reducă dobânda. După directoratul lui Pietro Scoffo, apoi Alexander Peter, urmează preşedinţia lui Georg Scheda, vicepreşedinte fiind A. Sittner. În 1927, farmacistul Arthur Knoblauch are cele mai multe acţiuni.
În condiţiile în care, din a doua jumătate a secolului XIX domină spiritul liberal al valorilor capitalului, ia fiinţă, la 1867, Asociaţia Română de Consum. Era perioada când instituţiile româneşti din Banat dobândesc capacitatea financiară solidă. Iniţiatorii – medicul Fometescu, librarul I. E. Tieranu, funcţionarul feroviar Stroia – preotul Sinesie Bistreanu din Giurgiova, angrosistul Botoş din Comorâşte, Manciu din Răchitova şi Berceanu din Broşteni, – îl au ca director pe protopopul ortodox Alexandru Popovici.
O instituţie importantă în sectorul bancar şi de credit a fost, din 1887, Néptakarekpenztár Reszvenytársaság, ale cărei documente aveau în antet şi intitulaţiile în limba română (Cassa de Păstrare poporală. Soţietate pe acţii) şi germană (Volkssparcassa Actiengesellschaft Oravicza). Un pasaj de urcare a cifrei de afaceri este intervalul aproximat cronologic între 1890-1906.
Din 1890, când o nouă lege acordă facilităţi la împrumut şi subvenţii fără dobânzi, este activă Banca „Oraviceana”, dezvoltată din fosta asociaţie, instituţie perfectată cu statute la 1894. În istoria ei, directorul protopop Alexandru Popovici a fost preşedintele fondator, urmat între 1894-1912 de avocatul şi scriitorul Ilie Trăilă iar din 1912 de Petre Corneanu. Acordă credite, stipendii şi burse, efectuează tranzacţii, se implică în industriile, agricultura şi comerţul zonei, până la 1948.
În 1893 se înfiinţa Cassa Română de Economii, însoţind ulterior activităţile subfilialei Băncii de Comerciu „Economia”, din Lugoj, condusă în Oraviţa de Ioan Mateserean17.
Din 1899, juristul Em. Ciulei înfiinţa o instituţie pe principii cooperatiste, Banca „Speranţa”.
La 28 decembrie 1900 se pun bazele unei noi instituţii: Banca Comercială şi Industrială, numită şi Banca Evreiască, întemeiată de comercianţi, cu un capital de 100.000 de coroane, primul ei director fiind Franz Sittner. Intermediar a fost orăviţeanul Ludwig Himber, angajat la Neu Wiener Banko.
În perioada interbelică, la 1 iulie 1925, Banca Ţăranilor S. A. Oraviţe-Banat are deja un capital statutar de 2.000.000 de lei.
Un bilanţ din 1938, cu date din statisticile oficiale, menţionează Cassa de Păstrare, Banca „Orăviţana”, Banca de Credit Agricol, Banca Poporală (din 1889), Banca Burghezilor şi Meseriaşilor, cu sediul în casa croitorului Berger, Banca „Speranţa” a avocatului Emanoil Ciulei, sucursalele Băncii Agrare Franco-Române şi Băncii „Timişiana” – instituţii atestând continuităţi şi evoluţii într-un domeniu caracterizat prin însăşi fundamentarea financiară a evoluţiilor societăţii integrată circuitului valorilor economiei continentale. Banca Populară, în 1926, are un capital de plecare de peste 6.000.000 de lei.
În 1937 ia fiinţă o filială a Creditului Meşteşugăresc.
Plecate la drum după modelul german dar şi francez, băncile şi societăţile (reuniunile) de credit orăviţene, sunt angrenate într-o dinamică specifică, mărturie stând relaţiile active cu instituţii de profil din zonă ori din Europa. Din Bozovici (Ţara Almăjului), Almăjana Bank şi Gustav Schuster au contacte strânse de colaborare şi afaceri cu Oraviczaer Sparkassa A.G..
În Oraviţa are o filială şi Banca Ţărănească din Iam, Institutul de Economie şi Credit. Societate pe acţii „Dunăreana”, din Cuvin, fondat la 1899, Asociaţiunea de Păstrare şi Anticipare „Săcana”, din Sacu, fondată la 1901, Societatea Comercială pe Acţii Verendineana”, Societatea Comercială „Prilipceana”, condusă de Vasile Popoviciu.
Fabrica de Bere din Ciclova Montană dar şi alte întreprinderi şi firme din Oraviţa sunt în relaţii de afaceri cu Banater Bankverein A.G. din Timişoara, a lui Anton Faber, ori cu Banca Poporală „Ilidiana”.
Prin Banca „Victoria” din Arad, unde Sava Raicu fusese coleg de studii cu orăviţeanul P. Corneanu, Oraviceana are, la 1906, contacte cu Sporebanka din Slovacia.
Cu parteneri orăviţeni din domeniu sau cu persoane private şi firme orăviţene intră în relaţii Nagyszebeni Altalános Takarékpénztár. Activităţi specifice în zonă întreţine şi Banca Generală de Economie, din Sibiu.
Prin Maximilian Knoblauch (Miksa), National Cash Register Company Limited din Budapesta-Viena încearcă, pentru scurt timp, să obţină o filială.
Comercial Bank din Pesta lucrează şi pentru clientul orăviţean. Mathias Atzinger, cunoscutul angrosist al ţinutului cărăşan şi Isac Hirsch’s Sohn sunt cei preferaţi.
Un proiect pentru o Internationalen Hypothekenbank circulă în manuscris şi în Oraviţa anilor ’20 din secolul trecut. Importante sunt şi colaborarea cu Pester Ungarisch Commercial Bank şi Oesterreichisch –- Ungarische Commercial Bank, Osterreichische-französische Elementar-und Umfall. Versicherungs-Gesellschaft, aceasta din urmă avându-l ca agent în Oraviţa pe J. Becker. Alte contracte frecvente în zonă – relaţii în domeniul bancar, finanţări, credite – au Az Osztrák-Magyar Bánknal-giró szémle, A pésti magyar Kereskédelmi Bánknal-Fölyó szémle, Magyar órszág központnal takarékpénztár Budapest şi Magyar postatakarékpénztár. Farmacistul Maximilian (Miksa) Knoblauch era asigurat la National Cash Register Company Limited din Viena, Elsa Mangiuca are acţiuni la Banca Agrară S. A. din Cluj, Irma Moldovan, născută Jendl (Iendl) e asigurată la Generala/Societate Română de Asigurări Generale /fondat(ă) în anul 1897. Prima Bancă din Timişoara a preluat acţiunile Băncii Comerciale şi Industriale din Oraviţa. La Oraviţa există şi sucursala concernului Szana, Banca Timişoara. Societate Comercială pe Acţii. Filialele Băncii de Credit „Timişoara” activează şi după 1918, în Oraviţa şi în comune de pe Valea Căraşului. La 9 mai 1908, în Sinodul de la Sibiu, Miron Cristea propune o Bancă Culturală, ideea fiindu-i întărită de un proiect al orăviţeanului Ilie Trăilă.
Zăbovind asupra orientării Băncii „Orăviceana” spre categoriile mijlocii şi sărace ale populaţiei, e destul să amintim că principalele operaţiuni financiar-bancare ale instituţiei erau depunerile spre dobândă, creditele cambiale cu acoperire ipotecară, creditele ipotecare în cont curent pe obligaţiuni personale (aşa zisul „credit ţărănesc”), pe efecte publice, comision la arendare, vindere de terenuri agricole, pe produse animale, mărfuri.
Lângă Oraviţa, „Plugarul” din Cacova (azi Grădinari) avea ca principală formă de creditare creditul cambial cu acoperire ipotecară42 iar Societatea Comercială „Comoara” din Sasca Montană avea, între 1898-1901, depozite bancare sub patronajul „Orăviceanei”.
Sistemul instituţiilor de credit orăviţene e atât de bine pus la punct încât îi vine dificil şi lui Magyar Királyi pénzügy igazgataság să vrea să domine piaţa. Abia la 1913 izbuteşte o filială aici, în Oraviţa.
C. Diaconovici şi P. Corneanu, alături de P. Cioban participă la înfiinţarea Societăţii de Asigurare „Transilvania”. Succesele firmelor locale e mai presus, însă, mai ales că autonomia fiscală-financiară e o realitate în Oraviţa, din 1905.
Coriolan Brediceanu era membru al directoratului Casei de economii din Căraş iar deputatul de Sasca Montană, Aurel Novac, era membru al directoratului „Oraviceanei”. Cu sprijinul promis de Vicenţiu Babeş, orăviţeanul G. Talescu încercă să pună pe picioare, la finele veacului XIX, o instituţie bancară, profitând de Legea Răscumpărării, Legea XXX din anul 1873. Să amintim că Ilie Trăilă şi P. Corneanu sunt invitaţi, ca reprezentanţi ai Băncii „Oraviceana”, la lucrările consultative de la Pesta, în pregătirea Legii XVII din 11 august 1892, cu privire la reglementarea sistemului bănesc al coroanei K. P. Corneanu, P. Scoffo şi Ilie Trăilă participă în 1898 la „Conferinţa directorilor instituţiilor româneşti de credit” iar orăviţeanul Alexander Peter şi farmacistul Knoblauch sunt prezenţi la un Congres Cooperatist, la Hamburg, în 1910.
Ionel Bota

Activităţi sportiv-recreative în zona Oraviţa

 SPEO-CARAS

Organizatie neguvernamentala si non profit ,Asociatia Speo-Caras din Oravita are deja o istorie .Evolutia sa de-a lungul a peste 30 de ani de existenta a fost marcata de succese si deceptii,impliniri dar si esecuri,incercari si renuntari. Ca si grupare care a functionat in cadru organizat,a luat fiinta in anul 1981,sub ,,tutela” Clubului Sportiv C.F.R. din Oravita,fiind un Cerc de Speologie alcatuit din tineri,mai toti elevi de liceu uniti doar de pasiunea pentru frumusetile naturii,fara vreun interes material. Inceputurile activitatii cercului s-au rezumat la cercetari in teren si notari ale existentei unor pesteri ,vagi incercari de schitare si inventariere a acestora ,o cercetare mai complexa nefiind posibila din lipsa fondurilor pentru procurarea de materiale specifice (corzi instrumente de cartare,ustensile de abordare a pesterilor).Cu timpul ,activitatea a devenit cunoscuta mai ales in urma participarilor ,pe cont propriu, la cateva manifestari cu caracter de concurs (Speo-sport) si a obtinerii de recunoasteri (sub forma de diplome) a muncii speologilor nostrii. Depasind perioada de anonimat, Speo-Caras cu ajutorul unor organisme din urbe (Primaria,Clubul Intelectualior etc.) a participat la tot mai mai multe manifestari nationale obtinand de-a lungul anilor peste 20 de diplome reflectand tot atatea participari la diferite sectiuni de concursuri. Cu timpul,luand contact cu alte cluburi si cercuri de profil din tara,si dobandind o baza materiala modesta,activitatea cercului -devenit intre timp,, club”de speologie s-a diversificat.Astfel fiecare pestera descoperita a fost cartata si schitele adunate si inventariate.Aria de lucru a speologilor oraviteni s-a extins,la fel si preocuparile.In obiectul de activitate ,odata cu transformarea din club in asociatie speologica,s-au introdus si masuri de protectie a mediului-in special a pesterilor.In acest sens de multe ori s-au facut diferite lectii de protectie a mediului,a pesterilor,a liliecilor in scolile din oras s-au elaborat si pus in aplicare diferite proiecte finantate de unele fundatii,s-a participat ca si parteneri la multe proiecte derulate de alte organizatii speologice din judet sau din alte judete si de unele organizatii neguvernamentale . Participarile la diferite concursuri nationale au adus asociatiei Speo-Caras din Oravita recunoasterea valorii sale prin zecile de diplome desemnand tot atatea premii.Ca o incununare a stradaniei de a face cunoscute si peste hotare frumusetile zonei in care isi desfasoara predominant activitatea, speologi reprezentand A.S.Speo-Caras au avut schimburi de experiente in domeniu cu parteneri din Moldova, Ungaria,Iugoslavia,S.U.A.,Germania si Italia. Activitatea obisnuita a asociatiei o constituie iesirile in teren.In fiecare weekend dupa ce la sedinta de vineri seara s-a stabilit programul,indiferent de anotimp se iese in teren unde se fac cercetari,cartari ,fotografii sau acolo unde mai sunt nelamuriri, recartari.Atunci cand timpul o permite se fac instruiri practice cu noii veniti. Speo-Caras a colaborat si colaboreaza in continuare fructuos cu Primaria orasului-care i-a sustinut material si moral in diferite ocazii-,cu Clubul Intelectualilor ,cu care au dese intalniri si unde isi prezinta o mare parte din realizari(proiectii de diapozitive,filme tematice,lucrari privitoare la cercetari stiintifice e.t.c.),Oficiul Prefectural din Oravita,Casa de Cultura. In ultimii 10 ani,Asociatia Speo-Caras a initiat ,organizat si desfasurat cu regularitate ,,Intalnirea anuala a speologilor din Banat ‘’ unde se reunesc speologi apartinand organizatiilor de profil din intregul Banat. Cei care doresc sa se inscrie ca membrii sau care doresc sa participe doar la una sau mai multe iesiri cu Speo – Caras pot s-o faca fara nici un fel de retinere . Participarea la iesiri nu implica nici un fel de obligatii,ci doar respectul fata de partenerul de drum. Va asteptam !….  

Turism Ecumenic

Biserica romano-catolica:In anul 1718 s-au aşezat pe versantul vestic al văii Oraviţei, primii colonişti tirolezi. Ei şi-au construit o bisericuţă din lemn Kisslinger în Kreuzwiese sau Poiana în cruce, (după încrucişarea a mai multor drumuri). Datorită acestei denumiri a poienii credincioşii romano-catolici au luat ca şi sărbătoare primordială a lor ziua de 14 septembrie, Înălţarea Sfintei Cruci.În acelaşi an din ordinul împăratului Karol VI a fost depusă piatra de temelie, iar în 1722 a fost terminată actuala biserică, în locul celei arse de turci.La sfinţire împăratul a donat bisericii o aşchie din lemnul Crucii lui Cristos, adusă de la Ierusalim. Tabloul altarului principal Răstignirea Domnului nostru Isus Cristos a fost realizat în 1774 de pictorul Wagenchon.La sfinţire împăratul a donat bisericii o aşchie din lemnul Crucii lui Cristos, adusă de la Ierusalim. Tabloul altarului principal Răstignirea Domnului nostru Isus Cristos a fost realizat în 1774 de pictorul Wagenchon.La sfinţire împăratul a donat bisericii o aşchie din lemnul Crucii lui Cristos, adusă de la Ierusalim. Tabloul altarului principal Răstignirea Domnului nostru Isus Cristos a fost realizat în 1774 de pictorul Wagenchon.În 14 septembrie ani de-a rândul coloniştii tirolezi şi mai apoi întreaga populaţie romano-catolică după Sfânta Liturghie urcau în procesiune la bisericuţa Kreuzwiese.

Mănăstirea Călugăra este un aşezământ monahal de călugări.Comoara cea nepreţuită a mănăstirii este icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care ascultă neputinţele şi necazurile oamenilor, revărsând asupra celor care vin mângâiere, alinare şi binecuvântare. O întâmplare minunată legată de această icoană a fost consemnată într-o cronică veche. Icoana, spune cronica, a fost luată de credincioşi şi dusă în biserica din Oraviţa, dar după două zile icoana dispăruse din locul de unde fusese pusă spre închinare, întorcându-se în peşteră fără ca mâna omenească să o fi atins. Această minune l-a determinat pe tânărul teolog Alexie să intre în cinul monahal fără acordul părinţilor lui.
Odată cu trecerea timpului s-au remarcat numeroase minuni, dintre care amintim: o femeie oarbă din naştere şi-a recăpătat vederea complet. Prima ei rugăminte adresată celor din jur a fost să-i aducă copilul să-l vadă întâia oară.
Un om care era paralizat s-a vindecat pe când dormea lângă biserică. În vis a auzit-o pe Maica Domnului poruncindu-i să înconjoare biserica de trei ori, iar el trezindu-se, a constatat sub privirile mirate ale tuturor că putea merge. Astăzi,

Istoria bisericii Maria Ciclova dar si un tablou aflat in lacas consemneaza una dintre minunile savarsite aici de Sfanta Fecioara. In 1854, fetita lui Karol Windberger, administratorul bisericii, a cazut de pe aceasta stanca. Mama ei s-a rugat fierbinte Sfintei Fecioare de la Ciclova si fetita a scapat cu viata. Familia epitropului a donat Bisericii Maria Ciclova, drept multamita, pictura in ulei care infatiseaza aceasta intamplare minunata, tablou pe care il puteti vedea si astazi.

Biserica ortodoxă Sf. Ilie din Oraviţa Română de odinioară, a fost construită în 1743, pe locul unei vechi mănăstiri construite de călugării care proveneau de la mănăstirea Mărcunea de lângă Ogradena (localitate dispărută odată cu apariţia lacului pe Dunăre). Ei s-au refugiat aici de frica turcilor după lupta de la Kosovopole (1389)

Biserica ortodoxă Adormirea Maicii Domnului din Oravița:nființarea acestei biserici este strâns legată de istoria orașului care în trecutul îndepărtat a fost sub stăpânire austro-ungară. Construcția a început în anul 1781 și a fost finalizată în anul 1784, pe terenul donat de Hagi Nicolae Dimitrie. Pe lângă terenul donat, el contribuie cu cea mai mare sumă de bani pentru construire.n perioada 1737-1739, în urma războiului cu turcii, prin pacea de la Belgrad, din 1739, Austria pierde Banatul Sârbesc și Banatul Craiovei. De groaza turcilor mulți dintre coloniștii aduși au fugit și intreprinderile industriale au stagnat și s-au dizolvat. Din nou vor fi aduși coloniști, de data aceasta din Oltenia și Muntenia. Existând o oarecare diversificare a muncii, standardul de viață a crescut simțindu-se nevoia unui comerț intens cu care se vor ocupa românii macedoneni care au emigrat în Oravița în 1760-1770. Indusrializarea zonei și creșterea numărului de locuitori, l-a determinat a face comerț aici, pe unul dintre acești coloniști, macedoneanul Hagi Nicolae Dimitrie, din orașul macedonean Castoria. El vine cu inițiativa de a construi această biserică în Oravița Montană.

Biserica greco-catolică din Oraviţa a fost construită în anul 1887, cu ajutorul credincioşilor care au girat cu casele, terenurile sau gospodăriile lor pentru a se împrumuta şi a construi biserica.

Cetatea Socolari / Ilidia

 

Cetatea Socolari/Ilidia. Scurt istoric şi alte clarificări în jurul unui obiectiv turistic european

În preistoria Ţării Caraşului, tranziţia spre epoca bronzului, prin eneoliticul în care habitatul orăviţean era marcat printr-o aşezare, e specifică altui grup cultural, cultura Vinca (Vinca-Turdaş)6 cu descoperiri în zona noastră la Vârşeţ7 şi în alte localităţi cuprinse în Repertoriul principalelor localităţi cu descoperiri arheologice de pe teritoriul Banatului, unde întâlnim menţiuni despre aşezările de la Măidan (poziţia 19)8, Ilidia (60), Milcoveni (73), Oraviţa (89), Răcăşdia (104), Vrăniuţ. Tabelul bibliografic mai adaugă şi Socolari (poziţia 117)9.
O listă mai recentă, pe baza descoperirilor arheologice şi informaţiilor din izvoare, atestă locuiri de continuitate dacică apoi daco-romană în aşezările de mineri din ţinutul cărăşan, la Ciclova-Montană, Sasca-Montană, Slatina-Nera dar şi la Surduc, Berzovia, Ramna, Broşteni, Oraviţa, Cacova (Grădinari), Greoni, Iam, Ilidia, Măidan, Milcoveni, Potoc, Răcăşdia, Comorâşte, Socolari, Vărădia36. Pe dealul hotărnicit în epoca modernă între Ilidia şi Socolari se găseau, la 1870-1880, urmele unei aşezări întărite din piatră. Ea exista şi pentru perioada romană şi post-romană, când Repertoriul arheologic (1983) menţionează aşezări şi descoperiri la Ilidia (poziţia 15), Oraviţa (20), Potoc (22), Cacova (27), Ciclova (36), Comorâşte (38), Iam (68), Măidan (87), din nou Oraviţa (99) şi Vărădia (152)41, alături de Greoni şi Berzovia, rod al convieţuirilor, simbiozei şi continuităţilor dacice, apoi daco-romane, din epoca romană, post-romană şi proto-română.
În procesul etnogenezei a fost reiterat şi în ţinutul cărăşan noul destin în istorie pentru comunitatea locală, majoritar românească. O listă recentă, pe baza descoperirilor arheologice şi informaţiilor din izvoare, atestă locuiri de continuitate dacică, apoi daco-romană în aşezările de „mineri” din ţinutul cărăşan, la Ciclova Montană, Sasca Montană, Slatina Nera dar şi la Surduc, Greoni, Berzovia, Ramna, Broşteni, Oraviţa, Cacova (Grădinari), Iam, Ilidia, Măidan, Milcoveni, Potoc, Răcăşdia, Comorâşte, Socolari, Vărădia, sau la Dunăre, la Moldova Nouă. Habitate care, multe, beeficiau şi de fortificaţii, cetăţi întărite, turnuri de supraveghere şi control, ici-acolo câte un donjon strategic. Ţinutul era menţionat în aria de evoluţie a cultului Cabirilor8.
Un habitat al continuităţilor poate fi marcat şi de realitatea circulaţiei monetare fiindcă, la Caraşova s-a găsit un aureus din vremea lui Carus (282-283), la Iam (locurile „Castel” şi „ Pripor”) monede de bronz din timpul lui Constantin cel Mare (307-337) şi Constans (333-350), la Oraviţa o monedă mică din aceeaşi perioadă, iar în preajma Oraviţei, la Ilidia, s-au descoperit monede de bronz din vremea lui Manuil I Comnen (1143-1180)4.
În legătură cu Banatul de Munte, Căraşul, una din concluziile istoriografiei noastre este aceea că majoritatea cnezilor şi nobililor români sunt cel mai des menţionaţi în documente în legătură cu realităţi istorice, economice, sociale, politice şi cultural-spirituale în comitatele Căraşului şi Severinului, zona celor opt districte româneşti: Lugoj, Sebeş (Caransebeş), Mehadia, Almaş (Almăj), Craşova (Caraşova, Căraş), Bârzava, Comiat şi Iladia (Ilidia). Aici, românii aveau instituţii autonome, sedium valachicalium, congregatio generalis, scaune de judecată, adunări generale (congregaţii)27.
În ţinutul de care ne ocupăm în studiul nostru, Ilidia e o localitate importantă, cu rol central în toată zona, cetatea fiind situată, cum am spus, între Ilidia şi Socolari (de aceea unii istorici o numesc cetatea Socolari, alţii cetatea Ilidia), cum atestă descoperirile din punctele Obliţa şi Sălişte44. Ilidia, Caraşova, Erd-Somlyo (Vărădia, vechea Arcidava, de la maghiarele erd, pădure, suma, vârf, şi som, corn) sunt fortificaţii puternice45. În 1200 se menţionează prima dată comitatul regal Caraş, cu ţinutul din preajma cetăţii Caraşul (Caraşova, Izvoarele Căraşului)46 care, în veacul XV, are 13 cetăţi, 10 oraşe şi 200 de sate47. O justificare şi un garant al statutului de autonomie vor fi districtele româneşti (valahice), Cuieşti, Sebeş, Caran şi Comiat, Mehadia, Almăj, Caraş, Ilidia, Bârzava, ulterior Caran şi Sebeş luând numele de Caransebeş48
Mai important este, în zonă, districtul Iladia (Ilidia), între cele opt districte privilegiate bănăţene, care înglobează la un moment dat sub autoritatea sa întreagă Valea Căraşului. În 1437 un Petru Ticvan apare într-un document cu precizarea „nobil al comitatului Căraş”, arătând o deplină integrare a cnezatului Valea în districtul Iladia.
În teritoriul străbătut de la izvoare de râul Căraş, istoria pulsează în jurul evoluţiilor districtului Ilidia (Iladia, Eliud, Eliad ). În 1233, Elyed e pomenit în documentul papei Honorius II conferindu-i posesiunea Margaretei, fiica lui Bela III, împărăteasă a Bizanţului242. În 1247 e integrată, alături de Socolari şi Vărădia, în „terram castri de Karassou”243, în 1248 voievodul Laurenţiu, originar din Căraş, are sediul în Ilidia şi conferă donaţii şi scutiri pentru Vint şi Vurpar244, în 1325 e castrum Iliad (sediu probabil pe dealul Curma), sediu pentru castellanus de Sebes et de Iliad Szeri Posa245, un document din 1342 citează districtul Ilidia cu biserică din piatră ornată cu cărămidă246 un altul, din 1363 indică doi vicecastelani aici 247, iar oppidum nostru regis Elyed din 1428248 este inclus, în 1429, cu menţiunea stăpânirii nominale a cavalerilor teutoni, bătuţi în 1432 de Vlad Vodă, aliatul turcilor atunci, în tratatul dintre Ungaria şi Veneţia în luptele pentru Dalmaţia 249.
În 1551 cetatea Socolari/Ilidia, diferită de aşezările întărite sau chiar fortificate de pe dealurile Curma şi Obliţa, e supusă unui asediu prelungit din partea unităţilor otomane şi ocupată. Se încerca demolarea zidurilor, operaţiune care nu s-a finalizat fiindcă, la reluarea fortificării ei, în 1731, prin Carol VI şi fiica lui, împărăteasa Maria Theresia, aceasta apelând la schiţele arhitectului ei favorit, Niccolo Pecassi, lucrările se bazau deja pe trei din cele cinci turnuri în stare foarte bună şi zidul de legătură între cele două terase ale sitului. Cetatea Socolari/Ilidia şi-a păstrat rolul strategic până târziu, la anii 1835-1840, când păstrează doar statutul de depozit al prafului de puşcă şi al arsenalului comitatului, rezervă de arme şi alte echipamente necesare pentru perioadele de conflicte militare ale imperiului.
Sunt şi istorioare interesante în legătură cu cetatea, păstrate în varii culegeri, de la fraţii Albert şi Arthur Schott la Lazăr Şăineanu şi George Cătană. Una din aceste poveşti, creată în mediile poporale în perioada stăpânirii turceşti, vorbeşte de un tunel tainic, la poalele dealului care, pe sub munte, are legătură cu Dunărea. Se spune că din vechimi era îngăduit în preajma aşezării de la poalele cetăţii un schit cu câţiva călugări de rit ortodox. Cum religia era tolerată la turci, oamenii au fost lăsaţi în pace. Până când muhafâzul Belgradului, îndrăgind o cadână din haremul paşalei de Iladia,a organizat răpirea acesteia chiar din cetatea de pe deal. Cum femeia era de prin partea locului şi cum, abia atunci aflându-se, unul din călugării schitului era prietenul tinereţii ei, cadâna a amăgit pe răpitori să facă un mic popas la schitul unde călugării, ajutaţi de oameni din sat, au salvat-o apoi au reuşit să ajungă, prin tunelul tainic, la Dunăre, în dreptul localităţii Coronini.
O altă poveste interesantă, prelucrată într-o proză modernă de scriitorul Tudor Gherman, originar din Slatina Nera, are legătură cu etapa refacerii cetăţii în timpul Mariei Theresia. Se spune că împărăteasa, mult prea năvalnică în iubirile ei secrete, îndrăgind un tânăr locotenent din garda imperială, aranjase ca respectivul să fie mutat din garnizoana Vienei în părţile cărăşene. Acestui ofiţeraş îi revenise îndatorirea să se ocupe de lucrările de refortificare a cetăţii Socolari/Ilidia. Ba mai mult, el avusese grijă să fie lucrat şi restaurat mai altfel unul din donjonuri, bietul ofiţer crezând că, în răstimpuri, împărăteasa va mai veni prin părţile astea şi se vor iubi ca în vremurile lor bune, în Viena.

IONEL BOTA

Arcidava

 

Arcidava a fost un castru roman, pe locul unde se găsește astazi satul Văradia, langă Oravița, Caraș-Severin, pe drumul imperial de la Lederata la Apulum. Localitatea a fost menționată de Ptolemeu sub numele Argidava, iar în Tabula Peutingerianaca Arcidaba. Pe Dealul Chilii este un castru de piatră,situat in apropierea râului Caraș, în locul de pășunat al satului.
Materialele descoperite, în castrul de piatră au constat din ceramică romana: amfore, oale, capace, farfurii. În același loc au fost găsite obiecte din sticlă și metal. Pe Dealul Chiliilor se afla un alt castru roman si unde au fost descoperite corpuri de cladiri din lemn bine conservate.
Unii istorici susțin că Arcidava era resedința itineranta a regelui Burebista.Cercetările s-au desfăşurat pe platoul „Chilii”, aflat în partea nord-estică a satului, pe malul stîng al râului Caraş.
Deşi în ultimii ani s-au urmărit în special vestigiile castrului roman din partea centrală a platoului, în timpul săpăturilor apar frecvent materiale preistorice, cele mai numeroase aparţinând epocii hallstattiene.
Sumele afectate cercetării nefiind prea mari, amploarea săpăturilor a fost la fel, scopul urmărit fiind identificarea eventualelor turnuri de colţ de pe latura sudică, precum şi poarta de pe aceeaşi latură. Au fost deschise secţiunile S XIV – S XVII, în lungime totală de 74 m şi late de 2 m.
Din păcate rezultatele investigaţiilor au fost sub aşteptări, zona dovedindu-se răscolită anterior de diversele amenajări agricole. Rămâne ca o sarcină de viitor verificarea unui alt colţ al castrului.
Materialele descoperite sunt bogate şi ele constau din ceramică hallstattiană şi piese mărunte din bronz, aparţinând aceleiaşi epoci, precum şi un foarte bogat inventar aparţinând epocii romane (ceramică, materiale de construcţie, vârfuri de suliţe şi de lance, săgeţi din fier, piese mărunte din bronz aparţinând militarilor romani etc.).
Dată fiind importanţa acestei foarte vechi fortificaţii romane, remarcabilă şi prin dimensiunile sale, se impune continuarea cercetărilor.

Lacul Dracului

 

Lacul Dracului din Cheile Nerei vine de la legenda sa, care are la baza mitul diavolului care ademeneşte omul.
Legenda spune ca unui cioban care pastea caprele langa apele Nerei, in apropiere de Poiana Meliugului, s-a intalnit cu Satana. Ciobanul isi aprinsese un foc la intrarea in pestera si deodata aparu din lac un omulet care tinea in mana un peste. Aratarea l-a provocat pe cioban sa ii friga pestele fara ca acesta sa se indoaie. Ciobanul a acceptat ramasagul cu conditia ca omuletul sa ii friga un cap de tap fara ca animalul sa ranjeasca. A tras in tepusa pestele, de la cap la coada, si l-a fript fara sa se indoaie. Omuletul a legat botul tapului cu funie de tei, insa aceasta a ars si, prajindu-se, tapul si-a aratat dintii.

Furios ca a fost pacalit de cioban, omuletul s-a aruncat in apa lacului, iar ciobanul si-a dat seama ca era insusi Diavolul. De atunci lacul poarta acest nume.