Categorie: Obiective turistice

Podul ,,TURCILOR” de la Gradinari, Caraş-Severin.
Un monument istoric din secolul XVI, restaurat în secolul XVIII
şi păstrat până astăzi în preajma oraşului Oraviţa
Din 26 iulie 1552, Banatul – partea sa de câmpie timişană dar şi sudul cărăşan – şi Crişana sunt ocupate de turci şi transformate în paşalâcuri : de Timişoara (acesta, oficial, din 30 iulie 1552) şi de Oradea. Sudul Banatului de Munte, Banatul cărăşan, face parte integrantă, cu istoria evoluţiilor sale dintre 1552 – 1718, din Paşalâcul Timişoarei, situat pe „Orta Kol” („calea mijlocie”), culoarul dintre Belgrad şi Buda. Dar cetatea Caraş era cucerită de turci încă la 15517. Din acel an, pentru a uşura deplasarea tabunurilor oştirii, se realizează în primă edificare podul peste râul Caraş, lângă Greoni, azi monument istoric.
Paşalâcul de Timişoara, constituit în teritoriul ocupat pe criterii militare ca proprietate a sultanului, apare menţionat în Turcici imperii status cu teritoriile în dependenţă: „ Temesvar beglerbeg, resident ibidem. Subjecti sunt eius administration sangiacatus hi(c) 1. Temesvar. 2. Mudava.3 . Vilaosvvar. 4 Tschianad 5 Vutschitini.6 . Giula.. 7.Vidin.8 . Lipa.” 9. Documentul vorbeşte şi de amploarea lucrărilor edilitare, pomenind şi de podul acesta.
Teritoriul Paşalâcului de Timişoara a fost împărţit în şase sangeacuri: Sangeacul de Giula cuprinde în limitele sale zone ale fostelor comitate medievale Arad, Birchiş, Cenad şi colţul sudic al Bihorului. În Sangeacul de Ineu se includ părţile muntoase ale fostelor comitate Arad şi Zarand. În componenţa Sangeacului de Lipova intră partea nordică a comitatului Severin şi ţinuturile de pe o fâşie restrânsâ, de-o parte şi de alta a Mureşului, pânâ la Arad. Sangeacul de Cenad cuprinde parte din zona Cenad, nordul şi nord-vestul ţinuturilor Timiş şi Torontal şi câmpia Aradului. Sangeacul de Timişoara e constituit din partea centrală a Timişului şi Torontalului, o parte din comitatul Caraş de odinioară şi o altă parte din fostul comitat de Severin.
O situaţie specială prezintă Sangeacul de Mudava (Moldova Veche), cu sudul comitatelor Severin, Caraş, Timiş şi Torontal, cu misiunea de a supraveghea aprovizionarea pe Dunăre şi pe uscat, dinspre Balcani, pentru nevoile Paşalâcului de Oradea. Cu acest prilej e consemnată încă o dată importanţa civilă şi militară a podului de la Greoni.
Până la 1658, numai partea sudică a Banatului cărăşan, constituită în Sangeacul de Mudava (Moldova Veche), intra sub jurisdicţia otomană, având ca punct întărit în zona de nord, la confluenţă cu teritoriul aparţinând Caransebeşului şi Principatului Transilvaniei, cetatea Bocşa. Pe drumul dinspre Mudava şi Bocşa, atunci peste Forotic, cel mai important obiectiv, păzit de o subunitate de azapi osmani, e podul.
Sunt şi alte evenimente din istoria acelor timpuri legate de istoria podului. Prin ţinutul cărăşan trece solia călugărului croat Alexandar Comuleo, trimisul Papei Clement III (1592-1605) la curtea lui Mihai Viteazul. Acelaşi prelat va fi însărcinatul lui Rudolf II (1576-1612), cu misiuni de reprezentare, după 1601, la curtea lui Radu I (Radu Şerban). Comuleo va zăbovi în trei rânduri, 1597, 1603 şi 1603, la călugării franciscani din Caransebeş, prilej cu care face dese menţiuni în legătură cu acestă zonă.43 Desigur, însă, că majoritatea menţiunilor despre ţinutul cărăşan o datorăm evenimentelor politice şi militare , multe având desfăşurări în aceste teritorii cu localităţile menţionate pe harta lui Magini Porri din 1597. Cronica lui Naima, de pildă, zăboveşte asupra campaniei anului 1592. La 14 februarie – 14 martie au loc luptele de la Yeni-Hisar ( Noua Palanka ) plasate de cronicar pe râul Kupa, care nu este decât Caraşul nostru.44 Comandantul armatei otomane de operaţii este beilerbeiul de Bosnia, Telli Hasan paşa. El îl aduce pe Kirli Hasan, vizirul, din Rumelia la Timişoara pentru a pacifica ţinutul dar e atacat de trupele lui Sigismund Bathory, conduse de G. Zrinyi, comandantul cetăţii Cănija. Cronica relatează că beilerbeiul s-a înecat în râu, în bătălia de flanc ce are loc în câmpia de lângă pod: „Telli Hasan paşa , beil de Bosnia, în 14 februarie –14 martie 1592 are lupte în zona Noua Palanka (Yeni- Hisa)pe râul Kupa” (Caraş?).
Între 27 septembrie 1593-15 septembrie 1594, Sinan Paşa cu valiul de Temeşvar şi cel de Bosnia asediau Strigoniu şi Pesta.45 Valiul Timişoarei află că „ s-a răsculat populaţia unei palănci din ţinutul său” (Ţara Caraşului). Şi istoricul Braudel greşea, amintind de răzmeriţele ţăranilor „sârbi” în 1594, în Banat. În fapt, erau cărăşenii satelor din preajma Oraviţei şi de pe malul Dunării (Clisura).
Lui Mihai Viteazul i se cere să vină cu oşti la Belgrad dar trimite soli , cai şi bani la Raab (Yanik).46 În primăvara şi vara anului 1594, Sinan Paşa, viitorul adversar al lui Mihai Viteazul, primise comanda trupelor care urmau să asedieze cetăţile Strigoniu şi Pesta. La campanie participă valiul de Temesvar şi cel de Bosnia dar i se cere şi lui Mihai Viteazul să vină cu oşti şi să acopere liniile de comunicaţie în zona Belgrad, pentru a asigura buna aprovizionare a armatelor Semilunii. Voievodul muntean motivează (el cunoştea zona din vremea când era bănişor de Mehedinţi) că nu poate interveni direct (desigur, el pregătea răscoala antiotomană) dar trimite cu acea solie 400 de cai şi o sumă uriaşă de bani, care ajung în tabăra turcă de la Yanik (Raab).47 E şi perioada în care populaţia română şi sârbă din perimetrul Vârşeţ-Caraşova organizează puncte de rezistenţă, urmărind să întrerupă operaţiunile turceşti şi legătura acestora cu sangeacurile de la sudul Dunării. Încă din aprilie 1594, cu sprijinul discret al banului G. Palatici de Lugoj şi Caransebeş (el avansase în funcţie din poziţia de cnez al Ilidiei48), şi al lui Mihai Viteazul, care trimite în tabăra răsculaţilor pe omul său de încredere, Toma Postelnicul, revoltele izbucnesc. În tabăra de la Vârşeţ, la 13 iunie 1594, răsculaţii jură lui Mihai Viteazul (unii istorii spun că voievodul era deja prezent aici49) şi lui Sigismund Bathory. Vine în zonă şi o delegaţie a episcopului Teodor de Alba Iulia şi aduce un mesaj de la unităţile austriece că vor sprijini o eventuală răscoală antiotomană. Teodor Nestorovici, episcopul de Vârşeţ, promite şi el sprijin. Caraşul se predă în mâinile austriecilor în 1595, după ce unităţi osmane iau bătaie tot pe câmpia din preajma podului de la Greoni. Astfel că Sinan Paşa e nevoit să împartă armata în două, trimiţând de la Agria (Eger) câteva unităţi de elită împotriva răsculaţilor. Ofensiva generalului austriac Teufenbach îi ajută pe români şi pe sârbi să ocupe Vârşeţul, Şiria, Ineul, Lipova, Oradea, Cenad, Becicherecul Mare, luptele durând până în octombrie 15975o. Rebelii sunt însă opriţi din ofensivă de trupele lui Ismail Hassan, paşa de Timişoara, în lunile iunie-septembrie, bătăliile cele mai importante având loc la Panciova (25 iulie-3 august) şi Becicherec (septembrie). Episcopul Nestorovici e prins de Hassan şi moare schingiuit iar Deli Marcu, Gheorghe Raţ şi Sava Temişvaraţ, dintre conducătorii răscoalei, fug în Tara Românească la Mihai Viteazul.51. În acele vremuri, la 28 mai 1597, e menţionată aproximativ în ţinutul cărăşan de azi, cetatea Kursumlija, ulterior Gorwicz (1667), Kursumlan, la 1690, desigur Oraviţa. Evenimentele din perimetrul Oraviţa-Panciova-Vârşeţ, între 1590-1600, în contextul epocii dominată de figura şi faptele lui Mihai Viteazul, sunt şi abordările monografiei lui Bălcescu52
Pentru cronicarul şi istoricul turc Evlia Celebi, Timişoara lasă impresia unui „oraş de creştini şi musulmani”61 dar provincia o descoperă, desigur, dincolo de reşedinţa paşalâcului bănăţean, dintr-o plăcere a călătoriei şi din curiozitatea de a se informa. Astfel, va ignora şi termenii oficiali, vorbind mai ales de realităţi ale „districtului” Timişoara.62 Istoricul şi geograful urcă din Panciova spre Mudava (Moldova Veche) apoi spre podul şi drumul podului, „Meşdar”, care nu e Mănăşturul timişan ci, mai degrabă, Mercina, lângă Oraviţa, apoi „Iulia”, Ilidia, fosta reşedinţă a districtului medieval, Kuruk-Saly,Oraviţa, acea Chery din documentele medievale în care Chery e plasată mereu în vecinătatea Maidanului, Agadiciului şi Răchitovei. Pe traseul înapoierii spre Dunăre, aminteşte un „Dujuk Saly” care poate fi Ciuchici, apoi pe linia fluviului Liubcova şi Orşova.
Un „itinerar” prin aceeaşi zonă îl avem de la Naima, cronicarul. El vorbeşte de o marşrută a unităţilor otomane trimise în octombrie-noiembrie 1599, de la Vidin, punctul de adunare, spre Timişoara, dar pe un drum mai scurt, din Orşova la Banosek (Bănia, în Almăj ori Boiniţa, în Clisura Dunării?) peste „Munte” prin „Apa Abeiul” (Ochiul Beiului, lacul din zona Cheilor Nerei), cetatea şi podul ”Varad” (Vărădia), ”lacul Sekmehal”(?). Mehmet de Rumelia îşi propunea „să fac incursiune la Fülek (?) şi la Sebham (?) şi la Rasen (probabil Rusova Veche, lângă Oraviţa) şi să devastez ţinuturile ghiaurilor, folosind poziţia strategică a podului pentru comunicaţiile dintre unităţile şi subunităţile oastei sale.” Se întâmplă acestea în intervalul august-septembrie 1602.63
În lucrarea lui Timon e pomenit enigmaticul „comitat” „Haran”, pentru veacurile XVI- XVII: ”Comitatus Haranensis, appelatus fuerit de Harana loco inter Pantschovam et Orschovam a geographis notato, fueritque pars Craschoviensis.64 Am văzut într-un capitol anterior că „Haran” nu e vechiul Horom (castrum Horom- Palanca Nouă) pe Dunăre ci o localitate (aşezare, cetate) mai spre nord, zona aparţinând districtului Caraşova. Mustafa Naima scrie că, în februarie-martie 1592, Telli-Hasan paşa, beilerbei de Bosnia, „a pus de au construit pe râul Kupa o cetate, în apropiere de Yeni-Hisar”. E amintit şi un pod din vechime, de la 1551 care nu este altul decât cel de lângă Greoni.
Sigur că istoria şi evenimenţialul cărăşan sunt integrate deopotrivă cu podul acesta, monument istoric, în evoluţiile civilizaţiei din aceste părţi. El a fost restaurat de-a lungul anilor, poziţia lui strategică a fost exploatată şi de austrieci, după 1718, şi de noul stat român după 1918. Iar azi, ocrotindu-l, noi oferim vizitatorilor zonei noastre să vadă cu ochii lor şi să se minuneze de una din construcţiile utilitare rămase din vremea administraţiei otomane a Banatului istoric.
Ionel Bota, extrase

„Legenda dainuirilor” spune ca daca iti potrivesti ceasul dupa porunca naturii si vei petrece o noapte intr-una din cele doua mori Indaratnica, in timp ce moara merge in gol, dimineata te trezesti intinerit, deoarece piatra morii macina timpul indarat.

In „legenda Svinecei” se spune ca demult la moara Rosoanea, inspre noaptea de Sanzaiene, cand printre oameni cobooara duhurile bune, dar si cele rele, macina o fata foarte frumoasa, iar un mos care trecea pe-acolo si care se transformase in varcolac datorita unei monede blestemate, a necinstit – o dupa care a ucis-o. Continuarea legendei spune ca pe vale cobora zana cea buna si vazand atata cruzime il transforma pe mos in lup, blestemandu-l „sa nu poti deveni om pana nu sapi cu ghearele si cu dintii pe sub stanca pe care stai, un tunel la capatul caruia sa construiesti o moara la care tu sa nu ai rand niciodata”. Pe partea raului unde se intamplase grozavia, a ramas un loc pietros pentru totdeauna. Parintii, in cautarea fetei, au pierit inghetati pe stancile Rudariei; primavara, in locul unde au urcat cei doi au aparut stancile Adam si Eva, unele din cele mai frumoase stanci din Banat.

Pe langa legendele cu o istorie mai indelungata, exista si „ciudatenii” din zilele noastre privitoare la mori. Astfel ca la moara Tunel, a fost adus preotul, acum 30 de ani, sa alunge spiritele rele. De cand se incuiasera accidental patru capre inauntru, fiind gasite dupa cinci zile in cea mai buna stare, in acel loc se auzeau noaptea tot felul de zgomote, tipete de petrecere, glasuri de femei, icneli si mugete infundate, viori si trompete, tropot de cai, talangi si muzici de patefon. Nimeni nu mai indraznea sa macine lamoara de-acolo. O alta povestioara spune ca: un randas dupa ce si-a umplut sacul cu faina de la moara Indaratnica (a carei roata se invarteste in sens invers acelor de ceasornic), a plecat acasa, unde a gasit boabele intregi, de n-a mai avut liniste cu nevasta cateva zile, fiindca femeia il banuia ca nici nu daduse pe la moara.”

Morile distruse in 1955 inca se mai pastreaza vii in memoria batranilor: „… Trocolea, Dacicoanea, Dragiloanea, Moara De Piatra, Stramtoarea, Sfetoanea, Bogdaneasa, Sutoanea” de parca de atunci n-ar fi trecut 50 de ani.

Obiceiurile localnicilor din „satul cu mori”, primite cu sfintenie de la inaintasi, se mai pastreaza si astazi. Un obicei cu functie sociala bine definita este Lunea Cornilor , care are loc in fiecare an la inceputul primaverii (la Zapostat). Cu ajutorul mastilor este reconstituita nunta, cu toate momentele ei: logodna, cununia, strigarea darului, alaiul care strabate satul de la casa miresei la cea a mirelui. Strigarea darurilor este o satira prin accentuarea pana la grotesc a defectelor personajelor.

Legenda spune că un bei foarte bogat, aflat la vânătoare pe aceste meleaguri, a întâlnit în Poiana Florii o ciobăniţă foarte frumoasă, de care s-a îndrăgostit pe loc. Beiul venea adesea să o întâlnească pe fată, dar când a aflat tatăl său de dragostea dintre cei doi, a hotărât să-i despartă. A trimis un călău să omoare fata care îi sucise minţile fiului său, iar beiul îndrăgostit şi-a găsit iubita înjunghiata în locul unde acum se află cascada Beuşniţa. În lupta cu ostaşii, beiul a pierdut un ochi, iar din locul în care a căzut acesta, a izvorât lacul ce-i poartă astăzi numele. Ochiul Beiului a vărsat multe lacrimi, după care beiul şi-a înfipt hangerul în inimă. Din lacrimile lui s-a format izvorul care îi poarta numele.

Cascada Bigar, desemnata de publicatia online The World Geography din SUA drept cea mai spectaculoasa cascada din lume, ascunde si legende ce te vor face sa vibrezi, si pe care putini oameni le cunosc.

O legenda din Banat spune ca frumoasa Printesa a gheturilor, al carei chip muritorii pot sa il zareasca doar in oglinda inghetata a apelor pure de munte, isi dureaza in fiecare iarna palatul de clestar in Bigar, locul unde se afla cea mai frumoasa cascada din lume. Palatul de clestar este, de fapt, apa inghetata a cascadei, situata exact pe Paralela 45, care imparte in jumatate emisfera nordica a Pamantului.

În 1847, cu şapte ani înainte de inaugurarea celei dintâi căi ferate din spaţiul românesc, la Oraviţa erau finalizate lucrările de construcţie la prima gară din România. Data este un pic incertă dacă luăm in discuție documentul din 12 ianuarie 1847 în care Gränzenstein, supraveghetorul construcţiei căii ferate Oraviţa – Baziaş, îşi anunţă superiorii de la Viena că „totul merge conform proiectului” ceea ce ne îndrituiește să credem că gara era gata încă de la 1846 dar, conform Listei monumentelor istorice din judeţul Caraş-Severin înscrise în Patrimoniul cultural naţional al României, aceasta a fost finalizată în 1847.

Ridicarea gării Oraviţei a avut loc concomitent cu construirea primului traseu feroviar din ţară, şi anume calea ferată Oraviţa – Răcăşdia – Vrăniuţ – Berlişte – Milcoveni – Iam – Straja – Iasenova – Roşia – Biserica Albă – Vracevgai – Socol – Baziaş, o investiţie de cinci milioane de florini. Această cale ferată a fost construită în perioada 1846-1854, cu doar 16 ani mai târziu decât prima linie de cale ferată din lume (Liverpool – Manchester 1830).

Gara a intrat în activitate odată cu inaugurarea acestui traseu pentru transportul de marfă la 20/30 august 1854 şi pentru călători la 1/11 noiembrie 1856, cu trei vagoane.  La inaugurarea tronsonului Oravita-Bazias (62,5 km), 20 august 1854, în Gara Oravita  a avut loc slujba de sfintire oficiata de Karl Wittahorszky, arhidecan de Oravita și doctor în teologie dogmatică, titlu obţinut la Vatican.

Edificiul era dotat cu lift-pasaj, pentru accesul la peronul aflat mai sus de nivelul străzii, acest lucru reprezentând tot o premieră pentru acele vremuri. În 1993 liftul mai exista încă. Acum intrarea spre el este blocată; scările au fost adăugate ulterior, după anii ’30-’40.

Gara Oraviţa se află pe strada Zona Gării, nr. 2, din Cartierul Zona Gării. Este cel mai popular punct de plecare pe calea ferată Oraviţa – Anina, prima cale ferată montană din România, supranumită Semmering-ul bănăţean, datorită asemănării peisajelor pitoreşti bănățene cu cele austriece din pasul Semmering.

Gara Oraviţa a fost declarată monument istoric, având cod LMI CS-II-m-A-11158 la capitolul „ansambluri de artă inginerească şi arhitectură tehnică, gări, tunele, viaducte.

Prin Gara Oravița au trecut personalități de seamă, între care trupa de teatru Pascaly, cu Mihai Eminescu – sufleor și secretar al directorului, Jokái Mor, deputat de Oravița, împărăteasa Sissi, viitorul rege Carol I al României, călătorind incognito spre țară.  În 1869, de la Oravița la Budapesta, călătoria dura 26 ore, iar de la Oravița, la Viena, 36 ore. Traseul era cunoscut sub denumirea de „lunga linie orientală”.

Scurt istoric al resurselor acvatermale din zona Oraviţa www.termaloravita.ro

La Oraviţa, constituţia petrografică are un caracter aparte. Încadrabilă unităţii geotectonice a autohtonului danubian (vechi nucleu al cristalinului carpatic), întreagă zona e predispusă formaţiunilor de contact termic şi metasomatic dar şi unui chimism al apelor în care predomină bicarbonaţii cu un ph mediu şi slab alcalin (6, 8 şi 7,4), cu o variaţie a conţinutului de oxigen la peste 10 mg / l (în Oraviţa Montană) şi la 9,3 mg / l (Oraviţa Română).2 În decursul vremurilor, strate acvifere sub presiune au debitat artezian, rezultând fie izbucuri, fie de-a dreptul izvoare termominerale ascendente, mai ales în perimetrele spre Greoni, întocmai zonei de fractură dintre Mehadica şi Cuptoare. Ele au legătură cu un fenomen întâlnit în Câmpia de Vest, cu fracturi cristaline şi o bogăţie de bioxid de carbon.3

Aceste caracteristici, coroborate cu ciudăţeniile subtipului climatic bănăţean, au atras atenţia încă din epoca feudală. Pelbart de Timişoara avea informaţii despre apele cu rol tămăduitor ale Ciclovei, din preajma Oraviţei, în cărţile sale De sanctis, De tempore, Quadragesimales, Stellarium 4 În 1735, Henchel cita fenomenul de la Oraviţa ca unul exemplificând mineralizaţia prin emanaţie5 iar în 1755, Lehman, care a venit aici însoţind pe contele Gyulay, completează teoria emanaţiei.6 Dacă J. Ehrler enumera printre curiozităţile zonei „băile tămăduitoare” şi vorbea mai ales de izvoarele Mehadiei,7 F. Griselini amintea în Scrisoarea a XI-a către abatele Domenico Lazzaro Spallanzani că „în districtul minier Oraviţa, la poalele muntelui Coşovăţ, se află un izvor ale cărui ape au un gust sărat şi amar, fiind acoperite la suprafaţă necontenit cu mici băşici de aer venite din adânc” şi asemuia izvorul cu cel de la Lipova.8 Izvorul e şi azi locul de scaldă al mistreţilor şi e numit „La rogoază”.
La anii 1820, farmacistul Karl Knoblauch era pasionat de analiza apelor din izvoarele aflate în preajma Oraviţei. Mai târziu, Pavel Vasici utiliza date farmacistului orăviţean în broşura sa, Hidroterapia, vindecarea cu apă. În perioada interbelică, inspectorul de vânătoare I. Bolboca a studiat componentele apei şi a găsit 10,5 mg sulfaţi, 894,5 mg hidrogen carbonat şi 200 mg cloruri pe eşantion. Calităţile curative ale apei din zona Oraviţa – Ciclova Montană erau recunoscute, de altfel, pentru că în 1738-1739, când ciuma făcea ravagii în Timişoara şi împrejurimi,9 consilierul provincial Johann Anton Deschan von Hannsen, şef al comisiei sanitare, interzisese consumarea apei din oraş, solicitând expedierea – cum îngăduiau mijloacele la îndemână, atunci – a unor cantităţi trimise de Oficiul Montanistic şi Directoratul din Oraviţa. Câteva rapoarte vorbesc de „aqua czikloana”, „aquae mons freaticum”.
Dealurile piemontane ale Oraviţei sunt formate şi ele din şisturi cristaline, gresii permiene, calcare jurasice străbătute de banatite48, material detritic depus pe ţărmul sudic al fostului lac panonic în neogen şi cuaternar49, câmpia fiind redusă, mai mult pe stânga râului Căraş, fiiind un şes subcolinar50. Poziţia privilegiată pe care a avut-o Oraviţa de-a lungul istoriei sale o dă aşezarea în mijlocul unei regiuni bogate în minerale şi bogăţii vegetale. Ambasadorul lui Napoleon la Constantinopol, Ed. Thouvenel, notează cu sensibilitate acestea, ca şi despre Orşova, Vârciorova, Cerneţi.62.

Dominanta climatică este temperat-continentală, de subtip bănăţean, cu nuanţe submediteraneene, la confluenţa mareelor de aer atlantic şi mediteranean. Un regim termic moderat, iernile calde şi primăverile timpurii, prezenţa aerului umed din vest şi sud-vest, dominanta frontală intensă reprezintă alte specificuri într-o zonă geografică unde avem cantităţi anuale medii de precipitaţii, adică 806 mm precipitaţii atmosferice la Oraviţa şi 53,4 media anuală de zile cu ninsoare67. În ianuarie, la Oraviţa avem valori termice ridicate de 1,10 C68, cu ridicări bruşte şi progresive ale temperaturii primăvara69. Aspectul general de nuanţă mediteraneeană era subliniat şi de instituţiile specializate din anii ’30 ai secolului trecut: „În Oltenia, Banat şi Dobrogea e o climă mai apropiată de cea din Italia”70. Un specific al ţinutului este vântul Coşava, Coşeviţa, vântul de vest numit în popor Dunărinţu, Dunăreanţu71. Este un fenomen de foen, intens în sectorul vestic, spre direcţia sud-est către nord-est şi bate în rafale care depăşesc viteza de 40 m/s (140 km/s), asemănat cu vântul mare din Făgăraş, cu Cherookee-ul din America de Nord, Kanchan-ul din Ceylon, cu vânturile din Alpii Italiei şi Elveţiei, din Munţii Scandinaviei şi ai Scoţiei72. Când bate Coşava, umezeala scade între 10-17% iar la pătrunderea maselor de aer din vest apare ceaţă73.
La contactul cu muntele există straturi acvifere sub presiune dar şi izvoare termo-minerale în zona de fractură Oraviţa-Ciclova Montană.. La Ciclova Montană, apele termale apar cu temperaturi de 270C în formaţiunile pliocene78. În 1853, Comisia Karl Hocheder, activând sub ordin imperial, efectuează studii la faţa locului privind reţeaua terană şi subterană a apelor.
În raportul din 1853, secretarul ministerial Karl Hocheder inginerul superior de la Viena, Erwin Lihossky şi inspectorul minier Joseph Dullnig menţionau ape minerale de mare concentratie, saturate în săruri 150 mg/l, între Cheile Gârliştei şi Jitin, ape cu valoarea procentuala de mval% (2b) la Maidan, osmolaritatea solutiei fiziologice de NaCl de 325 mol/l, la apele fîntânilor din Agadici şi Greoni, ape cu domeniul de mineralizare 1-15g%o în Oraviţa Română, ape termale şi termominerale, cu mineralizarea de peste 1 g/l între Oraviţa şi Greoni. În zona Broşteni se identifică ape hipotermale de 20 – 340 C.
La 14 septembrie 1854, Viena elaborează Legea privind concesionarea resurselor subsolului bănăţean şi a căilor ferate, finalizate ori în lucru, către firme particulare. Se crea StEG. Menţionarea mineralizării surselor de apă de suprafaţă şi adâncime este obligatorie în perioada măsurătorilor. Coordonatorii misiunii sunt liderul proiectanţilor, inginerul arhitect Karl Maniel, ajutat de o echipă formată din inginerul superior Erwin Lihossky, inginerul minier Josef Dullnig, inginerul Bach, directorul Direcţiei Centrale StEG din Viena, Karl Deboque, directorul Direcţiei Montanistice Banat, Friedrich Reitz, consilierul aulic inginerul Erwin Lihossky, proiectantul Antonius Rappos, notarul jurist Ernest Weber din Anina, secretarul ministerial, inginer W. Graf, membru în conducerea superioară StEG la birourile din Viena ale societăţii, administratorul general StEG din Viena, Benedikt von Roha, alături de primarul oraşului Anina, Franz Hirspek, de notarul, Constantin von Schilde, de administratorul metalurg F. Bartolomäus şi de administratorul minelor imperiale, Heinrich Wunderlich, arhiducele Albrecht, alături de directorul metalurgiei, Karl Hofgartner, de trezorierul minelor, Franz Schrökenstein.
Sondaje, rezultate, bilanţuri, comparaţii cu apele din restul imperiului şi din Europa conchid asupra mai multor specificităţi din Ţara Caraşului şi Oraviţa. Izvoarele din Oraviţa Montană, Oraviţa Română şi câmpia spre Greoni, Cacova, Timişoara, au apele cu calităţi minerale terapeutice, clasificate astfel:
Ape clorurato-sodice, hipotone pentru cura internă şi externă venind de sub Muntele Simion, prin fisuri post-falii până în preajma dealului la poalele căruia se află locuinţe orăviţene;
Ape minerale alcaline dar şi alcalino-teroase (bicarbonatate, sodice, calcice, magneziene), bune pentru cura internă, fiind izvoare şi resurse care se revarsă în canalul colector principal din Oraviţa Montană dar vin dinspre Rij, Gabel, valea Aurului, pe un versant liminal şi de pe Corcana, grădinile Bibel (în spatele Grădinii de Tir), Vadarna/Vodari;
Ape minerale sulfuroase, pentru cura externă dar şi internă, însemnând izvoarele şi sursele terane şi subterane care se devarsă în sinclinalul limitrof străzii principale din Oraviţa Română, dinspre Dealul Spitalului, pe toată lungimea coamei lui, din dreptul Şcolii Generale Nr. 2, continuând până dincolo de Biserica Sfântul Ilie.
Raportul, incluzând analize pe baza probariumului comisiei, stabilea următoarele realităţi ale apelor şi resurselor acvatermale în câmpia amintită. Astfel, avem:
– ape minerale concentrate 15 – 35 mg/l;
– ape minerale puternic mineralizate 35 – 150 mg/l;
– ape mezotermale sau homeotermale 34 – 38░C;
– ape hipertermale > 38░C.
Până în 1986, nimeni n-a acordat prea mult interes acestor date. La izbucnirea unui astfel de izvor termomineral, la fosta ferma 9, la intrarea în localitatea Greoni, dinspre Oraviţa, analizele pozitive şi calcularea indicilor terapeutici ai resursei n-au trezit nici ele vreun interes. Abia după anul 2000 interesul a crescut în aşa fel încât factori locali, cu potenţial financiar, au ajuns recent să concretizeze o investiţie, cu siguranţă durabilă în acest domeniu.

Ionel Bota, extrase

Între Oravița și Anina găsim cea mai veche cale ferată montană din Sud-Estul Europei, o minunăție tehnică care străbate un peisaj mirific. Construită într-o regiune montană, linia este în întregul ei un monument arhitectonic de primă mână. Înconjurată de peisaje de o rară frumuseţe, ea stă ca o mărturie a intervenţiei pozitive a omului, înarmat cu cele mai moderne mijloace ale timpului, asupra naturii.Perioada în care s-a muncit la edificarea ei a fost 1856-1863, însă proiectele erau mai vechi. Aceasta datorită faptului că bogatele zăcăminte carbonifere descoperite în zona Aninei la sfârşitul secolului al XVIII-lea începeau să devină tot mai importante pentru dezvoltarea centrelor industriale ale Imperiului austriac. În 1846-1854 fusese construită deja prima cale ferată de pe teritoriul actual al României, cea dintre Oraviţa şi Baziaş, cu ajutorul căreia cărbunele era transportat la Dunăre, de unde, prin intermediul vaselor, ajungea în Europa centrală. Cu acea ocazie a fost ridicată şi clădirea celei mai vechi gări din România actuală, cea de la Oraviţa (1856), care are încă o caracteristică deosebită: este prima gară dotată cu lift-pasaj pentru acces la peronul situat mai sus decât nivelul străzii, pentru manipularea mărfurilor.
În paralel cu construirea liniei Oraviţa-Baziaş, în anul 1847 a fost lansat un proiect al inginerului Anton Rappos, care prevedea prelungirea acesteia printr-o linie normală cu tracţiune cu aburi până la Lişava. În acest punct, cărbunele ar fi urmat să fie adus de la Anina printr-o foarte lungă galerie subterană denumită “Regele Ştefan”, cu vagoane acţionate prin tracţiune cabalină. Dar după 1852, odată cu creşterea performanţelor tracţiunii cu aburi, proiectul Rappos a fost radical modificat, renunţându-se definitiv la ideea galeriilor subterane.
Până în 1854 au fost finalizate unele planuri înclinate funiculare pe porţiunea mai abruptă dintre Lişava şi Anina. Apoi a început lucrul la linia propriu-zisă. Ea se întinde pe o distanţă de 33,4 km, cu o diferenţă de nivel de 339 m. Are în total 143 de curbe, în lungime de 22.027 m, reprezentând 65,9% din întregul traseu. Trebuie menţionat faptul că în acel timp încă nu fusese descoperită dinamita, care a fost inventată abia în 1866, la trei ani după finalizarea lucrărilor. Cu toate acestea, calea ferată Oraviţa-Anina abundă în opere de artă de o mare frumuseţe. Ea străbate un număr de 14 tuneluri, cu un total de 2.084 m. Cele mai importante dintre acestea se numesc: Lişava, Maniel, Dollhoff, Seiler (Jitinului), Izvor (Polom) şi mai ales Gârlişte, cel mai lung dintre toate (660 m) şi situat în punctul de altitudine maximă a întregii linii. Adevărate monumente arhitectonice sunt cele 10 viaducte, cu un total de 843 m, cele mai importante fiind: Racoviţa, Jitin, Cuptor, Gârlişte, Iam, Maidan şi Schlucht. Linia mai străbate 89 de podeţe, cu o lungime totală de 180,65 m, are 49 de ziduri de sprijin acoperind 2.987 m, şi parcurge tăieturi în munte pe o lungime de 21.171 m, adică peste două treimi din întregul traseu.
Numită şi “linia cărbunelui” pentru motivele arătate mai sus, calea ferată Oraviţa-Anina a fost o replică realizată de St.E.G. faţă de alt monument european, linia Semmering din Austria, faţă de care prezintă însuşiri foarte asemănătoare. Aceea fusese construită cu numai câţiva ani mai devreme, în intervalul 1845-1854 (comparativ cu 1856-1863), între localităţile montane Gloggnitz şi Mürzzuschlag din Stiria, trecând prin pasul Semmering. Ea avea 40 km (faţă de 33,4) şi o diferenţă de nivel de 388 m (la noi 339 m). De asemenea, numărul de tuneluri şi de viaducte ale celor două linii este aproape identic, fapt care a făcut ca adeseori calea ferată Oraviţa-Anina să fie denumită drept “Semmeringul bănăţean”. La construcţia ei au participat atât localnicii, cât şi specialişti pietrari aduşi din regiunea Friuli din nordul Italiei. Lucrările au fost conduse de inginerii Anton Rappos şi Karl Dülnig şi de arhitecţii Karl Maniel şi Johann Ludwig Dollhoff-Dier. Soarta acestuia din urmă a şi fost legată în mod tragic de construirea liniei bănăţene. Considerat vinovat de un prim eşec al perforării tunelului Gârlişte, unde cele două galerii nu s-au întâlnit din cauza unei devieri verticale de aproape trei metri, s-a sinucis în 1862, aruncându-se de pe unul dintre viaductele de pe traseu.
Construcţia care, potrivit lui Georg Hromadka, a costat în total 5 milioane de guldeni, a fost dată în funcţiune la 15 decembrie 1863 pentru transportul de mărfuri şi la 4 aprilie 1869 pentru cel de persoane. Ca vechime, este cea de-a patra linie de pe teritoriul actual al României, însă ca realizări tehnice şi arhitectonice a rămas neegalată până astăzi. Datorită dificultăţii traseului parcurs, a marii diferenţe de nivel şi a numeroaselor curbe străbătute, ea a necesitat întotdeauna locomotive şi vagoane speciale. Încă de la înfiinţare, pentru ea a fost proiectată o locomotivă la fabrica St.E.G.-ului de la Viena, de către inginerul Pius Fink. Denumită “Steyerdorf”, aceasta a fost realizată în anul 1861, fiind urmată până în 1867 de altele trei: “Karaszova”, “Gerliste” şi “Lisava”. Utilizate până în 1891, aceste prime locomotive dintre Oraviţa şi Anina atingeau un maxim de viteză de 30 km/h. Merită remarcate denumirile lor, care sunt cele ale unor localităţi situate în preajma traseului străbătut. În cele din urmă, calea ferată va cunoaşte un total de şapte halte şi gări.
Calea ferată Oraviţa-Anina face parte din patrimoniul european şi mondial al omenirii. Ea poate fi considerată un punct de reper în istoria circulaţiei feroviare şi o ilustrare grăitoare a geniului tehnic uman. Banatul şi România trebuie să se mândrească că deţin pe teritoriul lor un asemenea monument unic. El merită vizitat şi cunoscut de noi toţi, pentru a înţelege mai bine ce au reprezentat ştiinţa şi tehnica în mersul înainte al umanităţii.
Mircea Rusnac

Scurtă istorie a farmaciei montanistice

Farmacia montanistică 1763 – o farmacie pentru „Bruderlade” e atestată documentar în zona Oraviţei, centru administrativ-economic al Banatului Montanistic. Într-o clădire veche, la nr. 337, (azi, coordonate de monument istoric 11-B-248) funcţiona „farmacia de mână” a şpiţerului Winter. 1790 – un farmacist, Lederer, solicită Direcţiei Montanistice un sediu pentru a amenaja o „Berg Apotheke”, servind, spuneam, „Bruderlade”. Prin documentul din 21 octombrie 1790, Lederer solicită Direcţiei Montanistice un ajutor în valoare de 150 de florini. Un alt document, emis mai devreme, la 20 august 1790, face menţiunea unui punct farmaceutic, asigurând cu medicamente cele patru districte montanistice: Oraviţa, Dognecea, Sasca, Moldova. 19 octombrie 1796 – se încheie contractul de proprietate, act fundaţional care atestă, însă, intrarea în activitate a farmaciei de la Oraviţa, prima farmacie montanistică din Banat şi din spaţiul românesc. Pe baza contractului, Direcţia Montanistică vinde lui Lederer spaţiul şi toate auxiliile mai vechii „Berg Apotheke”.1 februarie 1797 – pentru începuturile activităţii, farmacia va primi, anual, de la „Bruderlade”, suma de 300 de florini. 1818 – grav bolnav, Lederer intră în negocieri cu familia Knoblauch (probabil primul membru al „dinastiei” de farmacişti orăviţeni lucra în unitatea lui Lederer) în vederea vânzării activelor. 30 ianuarie 1819 – moare Lederer 1820 – trec în proprietatea lui Karl Knoblauch farmacia din Oraviţa şi acelea „de mână” din Moldova, Sasca, Steierdorf, Dognecea, Bocşa, Reşiţa, Franzdorf, dar efectul contractului impunea, în prima derulare a paragrafelor şi articolelor sale, sistemul de închiriere până în 1822. 1 septembrie 1820 – Contractul de vânzare-cumpărare între văduva lui Lederer şi Karl (Carol) Knoblauch.

Din lectura lui înţelegem că farmacia a fost închiriată şi că urmează a i se plăti familiei fostului proprietar suma de 11.000 de florini.1838 – clădirea are cea mai veche reprezentare într-o gravură realizată de Richard Peuchta ( Puchta), „pictor academicus”. În laboratorul farmaciei, Karl Knoblauch şi prietenul său, medicul Gheorghe Roja, prepară vaccinul antivariolic, aplicat la 22 iulie în localitatea din apropierea Oraviţei, Ilidia. S-a păstrat certificatul de vaccinare antivariolică pe care îl confirmă şi preotul din Ciclova Montană, „eliberat unui băiat din Ilidia.”77 1832-1847 – Karl Knoblauch îl ajută pe medicul şi naturalistul P. Wierzbicky în cercetări de epidemiologie şi colecţionarea florei locale pentru Muzeul Provincial din Steiermark şi Universitatea Germană din Praga. 6 februarie 1855 – Sigla oficială a farmaciei „La Vulturul Negru” („Zum Schwarzen Adler / Fekete Sas”). Despre activitatea farmaciștilor Knoblauch – Carol (Karl) Knoblauch colaborează cu Pavel Vasici şi analizează apele termominerale de la Ciclova Montană, sprijină relansarea producţiei Fabricii de Bere, vrea un stabiliment psihiatric în zonă, ajută cu o bursă specializarea pictorului academist Richard Peuchta (Puchta). De asemenea, Karl sprijină pe fraţii Schott în culegerea de folclor cărăşan. Copiate ulterior de baronul Kunisch, fără a-i cita pe cei doi fraţi cu lucrarea lor, câteva basme vor alcătui fundamentul inspirator pentru Luceafărul lui Mihai Eminescu. Se află printre fondatorii lui „Verein für praktische Heilkurort” din Timişoara, ajută la organizarea în Oraviţa a Conferinţei a IV-a a „Societăţii Medicilor şi Naturaliştilor Maghiari”. În 1842, farmacistul intervine pentru aducerea medicului şi poetului Karl Friedrich Bach, prietenul lui Lenau, în Oraviţa, iar în 1853 participă în delegaţia oficială imperială la primul Congres Internaţional de Statistică de la Bruxelles, pe probleme de agricultură. Mai târziu, în 1860, Karl propune la dezbaterile pentru „legea naţionalităţilor” înfiinţarea de şcoli medii agricole, colaborând cu Sigismund Popovici şi A. Vlad şi încercând un original model de şcoală rurală, la Vrani, unde familia farmacistului deţinea terenuri. La insistenţele lui, la 14 august 1861, direcţia din Viena a StEG solicită direcţiei orăviţene a societăţii să acorde scutiri la taxa de transport pe calea ferată dacă medicamentele vor folosi pentru angajaţii societăţii. Este preocupat de probleme agrare, de etimologie şi demografie. Augustin Knoblauch ajunge preşedinte al Consiliului Sanitar Oraviţa, apoi membru în Comitetul Judeţean Sanitar şi în Consiliul Judeţean al Sănătăţii. Continuă misiunea tatălui său în cadrul Comisiei Cadastrale Bănăţene, colaborează cu Vasici în cadrul „Reuniunii Agricole din Timişoara”. Finanţează într-o suburbie a Vienei o piaţă de desfacere pentru ţăranii din satele cărăşene, în special pentru cei din Vrani, care vând aici boi. Se află în corespondenţă, între 1862-1866, şi colaborează cu savantul Schütz, prieten şi colaborator cu faimosul Robert Koch, care descoperă, în laboratoarele de lângă Linz, streptococul gurmei (boala mânjilor). Iar când Schütz şi Loeffer descoperă bacilul morvei (răpciuga la cai), farmacistul e deja la Viena, invitat chiar de Schütz care-i cunoştea pasiunea pentru creşterea şi îngrijirea cailor şi a vitelor.

În cursul anului 1869, Augustin participă la Congresele de la Petersburg şi de la Moscova pe tema statisticii comparate pentru asigurările agricole iar în 1879 farmacistul orăviţean corespondează şi colaborează cu savantul Heaspe, care experimentează însămânţarea artificială la iepe. Mai târziu, farmacistul orăviţean, cu preocupări de agricultură şi zootehnie, trimite rezultatele sale cercetătorului Hoffmann din Stuttgart care, între 1905-1907, perfecţionează aparatura de însămânţare artificială. Ajută locuitorii la inundaţiile din 21 iulie 1869, îl găsim pe lista de colectă a lui G. Bogdan, alături de 19 semnatari, pentru armata română, la 1877. În intervalul 1895-1897, alături de intelectualii urbei de pe Căraş, Augustin contribuie şi el la vizitarea Banatului şi Oraviţei de către savanţii Emile Picot şi Gustav Weigand. După 1875 avem multe argumente ale relaţiilor cu farmaciile epocii, avea între clienţii săi constanţi Spitalul Comandamentului Militar din Graz unde, probabil, se căutau plante din zona bănăţeană cu calităţi curative. O relaţie importantă a fost aceea dintre anii 1880-1882 cu celebra companie Richter din Rotterdam, care tranzita salpetru, glicerină, sulf şi nitraţi din Lumea Nouă în Europa şi avea în grijă aprovizionarea unei importante reţele de farmacii din toată Europa.Fiul său Max (Maximilian, Miksa) Knoblauch, obţine diploma de farmacist în 1884, lucrând alături de părintele său până în acel an 1910 când preia afacerile farmaciei orăviţene. În paralel, preluase şi el tradiţia preocupărilor agricole şi zootehnice ale familiei, ceea ce îi va aduce diverse calităţi precum aceea de membru ordinar şi apoi corespondent al Societăţii de Ştiinţele Naturale, consilier al Ministerului Agriculturii din Budapesta, membru al Comisiei Judeţene de Statistică Agricolă, în 1895 iar în 1932, în România întregită, membru în Biroul Camerei Agricole Caraş. În 1911, Maximilian Knoblauch obţine Medalia de Aur la Expoziţia Internaţională de la Paris pentru produse de farmacie şi cosmetice iar pentru aceleaşi produse, în acelaşi an 1911, la Expoziţia Internaţională de la Roma, o altă Medalie de Aur. Ajută ţăranii din Valea Căraşului la inundaţiile din 1911. Din 1912, Max colaborează cu savantul Carré în studierea agalaxiei contagioase a oilor iar în 1923 farmacistul orăviţean colabora cu Donatien şi Bride care descoperă microbul agalaxiei oilor. Unul din medicii personali ai împăratului Franz Iosif, românul dr. I. G. Popp din Viena9 oferea o sumă de bani pentru o comandă anterioară de substanţe şi preparate trimise din Oraviţa pentru farmacia augustului suveran. El are şi preocupări de agricultură, încercând să introducă în ţinut culturile grâului Tisa şi Ödvös, cultivarea bumbacului, porumbul italian soiul „cinguantin” şi porumbul „canadian.” Cu pasiuni de adevărat fermier, aduce pentru prima dată în zona cărăşană rase de porci Berckshire şi Yorkshire iar pentru a găsi noi calităţii lânii, încrucişează oile Batca şi berbecii Merinos.

După Diploma de Merit la Expoziţia Agricolă de la Lugoj, în 1924, la Expoziţia Judeţeană Agricolă de la Cacova, Maximilian obţine Premiul I şi o Diplomă Specială pentru creşterea porcilor Berckshire. Artur Knoblauch preia activităţile farmaciei la 16 iulie 1937 şi până în 1942. Farmacia a activat până în aprilie 1949, ultimul farmacist având tot prenumele Augustin. Alte farmacii orăvițene după 1869 – în Oraviţa mai funcţiona Farmacia Bock 1897 – farmacia concurentă „La Sfântul Gheorghe”, preluată după 1910 de farmacistul Grosz, intrată după 1931 în afacerile farmaciei Knoblauch, ca filială de oraş. În interbelic, Farmacia lui Adolf Grosz alimenta lucrătorii feroviari din Oraviţa şi zonă iar proprietarul ei a îndeplinit o lungă perioadă din interbelic funcţia şi competenţele de inspector farmaceutic în zonă.

Ionel Bota, extrase

PRIMUL EDIFICIU AL TEATRULUI ŞI SPECTACOLULUI MUZICAL DIN CULTURA ROMÂNĂ ACTUALĂ

Prezentare pe scurt a Teatrului Vechi din Oraviţa

1.Premise. După 1800, o asociaţie a diletanţilor are ca obiectiv ridicarea unui edificiu pentru a găzdui spectacole de teatru şi muzică. O comisie include pe fraţii Ion şi Dimitrie Constantini (Konstantiny), macedoromâni (aromâni), primul economist renumit, primar al oraşului între 1804-1821, celălalt istoric şi viitor profesor la Preparandia Aradului,21 Prokop Lhotka de Zmislov (Smislov), directorul Tribunalului Montanistic, Carol, Francisc, Johann şi Louis Maderspach.
Se consolidează un nucleu de artişti diletanţi (amatori), se organizează spectacole. Avem ştiri despre cel din 1806, dar sigur că ele au fost montate şi mai devreme. În 1813 Clubul Diletanţilor, îşi oficializează statutele, prilejul altei montări teatrale.22 În decembrie 1815 este organizat un bal de caritate pentru victimele războaielor napoleoneene, morţii şi răniţii din bătălia de la Leipzig, invalizii, văduvele şi orfanii de război din Oraviţa şi din împrejurimi. Diletanţii dau şi un spectacol în grădina Hotelului „Coroana”23 şi adună suma de 51 florini şi 2 creiţari.

2. Colecta din 24 martie 1816 e importantă. În „Orawiczaer Wochenblatt”,24 a fost publicat un conspect al listei, după copia din 1837 a originalului,25 după extrasul original aflat, în 1930, în arhiva Bibliotecii Muzeului Naţional din Budapesta, „Szechenyi Könyvtár”. În 1938, prim-directorul bibliotecii ungare, Iosif Fitz, de origine din Oraviţa, îi trimite lui Sim. Sam. Moldovan, o copie. Un cercetător din interbelic nota că teatrul era gata la 1816.26 Cum am demonstrat în altă parte, clădirea e gata, de fapt (clădirea zidită), încă din toamna lui 1815. Lista e deschisă de Lhotka de Zmislov, consilier de tezaur şi director al Tribunalului Montanistic, cu 280 florini. Sunt şi mulţi donatori români şi macedoromâni (aromâni). Îi regăsim, astfel, pe Ion, Costa şi Dimitrie Demetroviciu, macedoromânii Ion Niuni, arhitectul teatrului, Ion şi Dimitrie Constantini. E cotizant şi protopopul Petru Iorgovici, fratele celebrului gânditor de talie europeană Paul Iorgovici, Alexandra Şaguna („Şiaguna”), mătuşa viitorului mitropolit al Transilvaniei. Sunt reprezentanţii tuturor etniilor orăviţene: Gaspar Oberhofer (el va dona pe o listă anexă şi din averea sa 680 florini), Anton Hoffman, Iacob Umheiser, Michael Orthmayr, Catarina Jaretz, Andreas Stolz, Anton Mogern, Johann Seyman, medicul Simon Schmidt, Iosif Schiessler, Ion Tinopl, Ferdinand Oberth, Johann von Annich, Martin Steinbauer, Antonia Dittrich, Francisca Pecher, Iosif Fulepp, Michael von Fritschko, Anton de Medveczky. Alte donaţii fac locuitorii din satele zonei cărăşene ori din oraşele Banatului de Munte, precum Vasilie Petrovici din Ciudanoviţa, Urban Seidl din Ciclova Montană, Francisc Reymann din Dognecea, medicul Johann Keszt din Moldova Română, Anton Bernhofer, Johann Hofmann, Francisc Eckmüller, Iosif Kummer şi medicul Philip Polinger, toţi din Sasca Montană, alături de Anton Schmidt, Johann Jentner şi Francisc Thaler. La iniţiativa Direcţiunii Montanistice Oraviţa se adună sume de la lucrătorii şi funcţionarii Uzinelor de Fier din Ferdinandsberg, Moldova Nouă, Bocşa Montană, Dognecea, Gladna, Rusca Montană. Cooperativele miniere nu se lasă mai prejos, oferind sume generoase cele din Oraviţa Montană, Sasca Montană, Dognecea, Moldova Nouă şi Gârlişte. O uriaşă donaţie, de 2.061,12 florini vine din contribuţia lojilor masonice „Glück auf!” şi „Kosmos” din Oraviţa, „Steaua luminoasă” din Biserica Albă, Cassa de Pupille cu 249 florini, mina „Thalia”.27 Suma generală a fost de 8. 622, 50 florini vienezi. E lansată ideea finalizării edificiului teatral, care să fie gata de inaugurare în 1817, când întreg Banatul sărbătorea centenarul eliberării de sub administraţia otomană. Instituţia, aşadar, a depăşit limitele unei importanţe strict locale.28 În totul, lista de colectă din 24 martie 1816, cu anexele sale, rămâne deopotrivă un document din seria celor atestând naşterea celui mai vechi edificiu teatral din ţară şi argumentul local adus realităţii istorice din spaţiul multietnic şi multicultural din Mitteleuropa.29 Localnicii au păstrat amintirea unei legende locale în care viziunea unui „ Vasa Petrovici de Ciudanoveţi ”, prietenul lui Zmislov, se transpune în „palat cultural”. Povestea încerca s-o dramatizeze în interbelic Sim. Sam. Moldovan.30 Teatrul s-a zidit pe terenul „Goldberger Gewerkschaft”31 Terenul era donat de soţia lui Lhotka, născută Maderspach.32 Arhitectul proiectant este un alt aromân, Ion Niuny (Niuni) care solicită colegului său din Viena, Ieronimus Platzger, să copieze organizarea interioară a Burgtheater-ului din capitala imperiului.33 Iar Francisc Knée, un pictor foarte cunoscut şi solicitat la vremea aceea, aplică la faţa locului tot ceea ce înseamnă note, date, idei, schiţe, proiecte inspirate de modelul vienez în planşele lui Ieronimus Platzger.

3. Inaugurarea edificiului. O reprezentaţie în limba română oferă diletanţii locali în vara lui 1817,34 sigur în coordonarea lui Ion Constantini dar nu ştim dacă în sala de la celebrul hotel local ori pe scena clădirii care-şi pregătea inaugurarea. O idee era inaugurarea în iulie dar lucrurile se amână până în toamnă fiindcă atunci, în prima săptămână din luna octombrie, familia imperială aflată într-un traseu transilvano-bănăţean, avea să ajungă şi în ţinutul cărăşan şi almăjan. Spectacolele inaugurale oficiale au afişe cu data completată ulterior prin stampilare, 8 şi 10 octombrie 1817.35 În fapt, primul spectacol este montat pe scena teatrului la 5 octombrie 1817 (data imprimată pe afiş este 8). O „eine Dilettanten Gesellschaft” propune piesa în trei acte „Die beschämte Eifersucht” („Gelozia umilită”) semnată de J. Franul von Weissenthurm, banii aduşi de spectacol urmând a fi donaţi „Fondului Săracilor.” Din păcate nu ştim numele actorilor ci doar pe acela al personajelor piesei.36 Al doilea spectacol al diletanţilor locali are loc în 7 octombrie 1817 (data imprimată pe afiş este 10) cu piesa lui Friedrich Wilhelm Ziegler, „Der Lorbeerkranz oder Die Macht des Gesetzes” („Cununa de lauri sau puterea legii”. La fel ca şi în cazul primului afiş, nu aflăm decât numele personajelor piesei şi nu pe acelea ale actorilor care le-au întruchipat pe cea mai veche scenă stabilă din cultura română.37 Familia imperială, Francisc I de Habsburg-Lorena (între 1792-1806 a avut titlul de Francisc II al Sfântului Imperiu Romano-German apoi din 1806 pe acela de Francisc I de Austria până la moartea sa, în 1835) şi Carolina-Augusta de Bavaria au asistat la cel puţin unul din cele două spectacole, din loja „belle-étage”, loja din stânga, cum priveşti din sală spre scenă. O opinie veche acreditează ideea că familia imperială a vizionat doar al doilea spectacol deoarece a refuzat prezenţa la cel dintâi din incidenţa unor acuze anonime la adresa lui Lhotka şi asociaţilor săi din comitetul de iniţiativă, că şi-ar fi însuşit ilicit sume din banii de colectă. De aceea, Francisc I i-a ordonat consilierului de Curte, Francisc de Ulményi, o anchetă. Care anchetă nu a dat dreptate blasfemiatorilor ideii de teatru la Oraviţa. Împăratul şi împărăteasa se aflau în călătorie de nuntă, itinerarul în părţile acestea incluzând Bozovici-Dalboşeţ-Stăncilova-Sasca Montană (5 octombrie), Slatina Nera-Ciclova Montană-Oraviţa (6 octombrie), Oraviţa-Ciclova Montană-Oraviţa (7 octombrie), Oraviţa-Weisskirchen (Biserica Albă)-Werschetz (Vârşeţ) (8-9 octombrie). Suita era alcătuită din 70 de persoane, între acestea aflându-se mareşalul Curţii Imperiale, contele Wurmbrand, general-locotenentul von Kutschera, ca prim aghiotant al împăratului, consilierul de stat şi medicul personal al lui Francisc I, baronul von Stift, secretarii aulici von Dietmann şi von Schloissnigg, apoi şeful Cabinetului Secret Imperial, von Zebay, consilierul imperial contele von Mier, ministrul de stat contele von Bombelles, acela care a fost şi „reporterul” călătoriei imperiale. Suita includea, fireşte, pe apropiatele Carolinei-Augusta, fiind vorba de mareşala Curţii Împărătesei, contesa Lazansky şi damele de onoare contesa von Hohenegg şi contesa von Hoffinger.38 În matricola Bisericii Romano-Catolice din Ciclova Montană, parohul Michael Podzensky însemna: „La 6 octombrie 1817, M. S. Francisc I, împreună cu Soţia sa Carolina-Augusta a vizitat Ciclova ca să se închine cu evlavie dinaintea Reginei Îngerilor în această localitate de pelerinaj şi pentru a se informa personal asupra situaţiunei minelor şi uzinelor de aici.”39

4. Concluzii. Ca elemente artistice Teatrul Vechi are un stil baroc cu elemente simplificate. Este o mărturie peste timp fiindcă, spre deosebire de altă clădiri (Sibiu, Oradea, Arad ) teatrul orăviţean nu şi-a avut alt loc de sediu iar clădirea nu s-a modificat de la inaugurarea sa, nici la exterior şi nici în organizarea interioară a spaţiilor. Fiind în dezafectare o „flotaţie” (instalaţie de amalgamare a minereului cuprifer şi aurifer), terenul acesteia va fi donat de către Consiliul Proprietarilor de Mine, la 23 martie 1815, pentru acest edificiu teatral.
Teatrul Vechi din Oraviţa, care poartă azi numele lui Mihai Eminescu, este cel dintâi edificiu din spaţiul culturii române actuale ridicat pentru a găzdui montări de spectacole teatrale şi muzicale.
Teatrul este monument de istorie şi arhitectură, organizările construcţiei şi ale faţadei, ale spaţiului interior, butaforia păstrând amprenta barocului târziu sau barocul vienez.
Între 1889-1890 teatrul vechi al Vienei este dezafectat şi demolat astfel că valoarea teatrului din Oraviţa, copie la scara 1/6 a acestuia, sporeşte fiindcă a dobândit şi importanţa modelului care nu mai există. A fost o instituţie europeană pentru că, mai ales până la 1918 dar şi în perioada interbelică sunt foarte multe trupele de teatru şi de muzică de pe continent care vin aici să monteze spectacole.
Teatrul este legat de personalitatea poetului Mihai Eminescu, prezent aici cu trupa de actori Mihail Pascaly din România Vechiului Regat, la sfârşitul lunii august 1868 şi de personalitatea marelui compozitor George Enescu, acela care a concertat aici, la 5 noiembrie 1931.

Ionel Bota, extrase